Toţi aveau numere

nimeni nu avea nume
individul nu contează aici
unul a emis o undă telepatică
de o frecvenţă foarte mare
impactul cu celulele nervoase
ale cortexului erau dureroase
individul de lângă ridicătura circulară
de pietre vinete
stătea într-un picior înfăşurat
cu penele proprii
semănând cu o barză visătoare
dar avea capul mic cu păr pleoştit
peste ochii de peşte fiert
picioarele subţiri susţineau un pântec mare
a urmat o înfăşurare dementă
de gânduri şi trăiri
alte fiinţe fierbeau într-un vas
transparent de unde ieşeau aburi greţoşi
erau trei lipitori cu capete verzi
fierte de sute de ani în lichidul ăla
transmiteau câteva idei filosofice
o pasăre cu cap de crocodil şi gheare
de urs grizzly se scărpina zgomotos
cârâia ca o curcă beată
în sală au apărut gardienii
fiinţe larvare care tremurau
ca o piftie rostogolită
ventuzele lor te puteau paraliza pentru totdeauna
noul arestat era un om pirpiriu
cu gâtul lung de jumătate de metru
care se bâţâie pe un trup lung
şi teribil de slab
picioarele erau cam scurte
însă puternice şi frumos modelate
braţele de halterofil
capul mare cât o vadră de vin
se bălăngănea în faţa şi-n spate
părea redus mintal
nimeni nu credea că va supravieţui nopţii
pe planeta închisoare special amenajată

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toate jucăriile erau drăgălaşe, dar cea mai drăgălaşă era o fetiţă care stătea în uşa castelului; era făcută şi ea din hârtie, însă avea haine frumoase şi pe umeri o panglică subţire şi albastră, chiar ca o broboadă. Pe broboadă, drept la mijloc, era o stea strălucitoare, cât faţa ei de mare. Fetiţa stătea cu braţele ridicate, fiindcă era dansatoare şi îşi ridicase şi un picior, dar aşa de sus încât departe soldatul de plumb nu vedea unde-i şi credea că fata are ca şi el numai un picior.

Hans Christian Andersen în Soldăţelul de plumb
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

A izbucnit în râs

în camera întune
coasă lângă el stătea şi el
întins pe o laviţă
se gândea la infernul
lui dante şi la cercul
cel de-al şaptelea cerc unde
s-ar fi trans
format într-un mără
ciniş din care s-ar fi
hrănit cu poftă harpii
le şi vezi făpturi
înaripate fiinţe înaripate
cu cap de fecioară
oare capul lui scotea tâmpenii (!?)
râsul stră
bătea camera în lung şi-n lat
o străbătea cu viteză mare

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cetăţeanul: Aici este Biroul de obiecte pierdute?
Funcţionarul: Da! Dumneavoastră, ce-aţi pierdut, vă rog?
Cetăţeanul: Capul!
Funcţionarul: Ce formă are capul dumneavoastră?
Cetăţeanul: E ca mărul! Seamănă cu un măr!
Funcţionarul: Adică frumos pe dinafară şi putred pe dinăuntru?
Cetăţeanul: Păi nu... că nu e măr, e cap... e cap, domnule, înţelegeţi? Cap!
Funcţionarul: Ce aveaţi în el?
Cetăţeanul: Idei... Adică... ceva idei.
Funcţionarul: Bune sau proaste?
Cetăţeanul: Cum să vă spun... aveam idei, dar nu ştiam cum să le exprim...
Funcţionarul: Deci nu era capul fără idei, ci ideile erau fără cap.
Cetăţeanul: Cam aşa ceva!
Funcţionarul: Aha! Mi-e teamă să întreb unde lucraţi.... dar bănuiesc! Ce mai aveaţi în cap?
Cetăţeanul: Un litru de coniac! Ştiţi.... am participat la un protocol... lume bună, străini mulţi.
Funcţionarul: Un litru de coniac? Cam mult!
Cetăţeanul (nervos): Normal! Altfel nu-l pierdeam!
Funcţionarul: Avem aici mai multe capete pe care nu le revendică nimeni! Aşa că dacă doriţi un alt cap decât al dumneavoastră...
Cetăţeanul: Ar fi o idee... Dar ştiţi, ce? Mai bine renunţ!
Funcţionarul: Renunţaţi? La ce renunţaţi?
Cetăţeanul: La cap! Am constatat că, în fond, nu-mi lipseşte... Mă descurc foarte bine şi fără... Am bani, am vilă, am maşini.... La ce-mi trebuie cap? Luaţi-le dumneavoastră pe toate!

replici din Unda veselă, sceneta "Biroul de obiecte pierdute" de Corneliu Sofronie
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lunganul se calmase; îi venise inima la loc. Drept urmare, nu putu rezista fără a despacheta o ciocolată mare, cu alune de pădure. Îi oferi şi Adelei câteva cubuleţe; fata nu-l refuză. Se mai plimbară puţin, ţinându-se de mână, zâmbindu-şi din când în când unul altuia. Nistor o admira, dar şi Adela pe el. Îl găsea drăguţ, atrăgător. Şi de ce nu; băiatul avea farmecul lui. Îl dezavantaja puţin înălţimea, dar nefiind nici prea gras, nici prea slab, avea o alură atletică. Chipul îi era tare plăcut, cu trăsături fine, bine conturate, încadrat de părul său şaten; nici blond, nici brunet. Iar ochii, cu o privire ştrengărească, nu erau nici verzi, nici albaştri, ci o stranie combinaţie dintre acestea două, deşi nici una nu era predominantă. Prin urmare, nimeni nu putea spune cu precizie ce culoare aveau ochii lui. Deci, bineînţeles, Adelei nu-i era ruşine să meargă lângă unul ca el, doar nu avea de ce.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Erau odată într-un sat doi fraţi, şi amândoi erau însuraţi. Cel mai mare era harnic, grijuliu şi chiabur, pentru că unde punea el mâna punea şi Dumnezeu mila, dar n-avea copii. Iară cel mai mic era sărac. De multe ori fugea el de noroc şi norocul de dânsul, căci era leneş, nechitit la minte şi nechibzuit la trebi; ş-apoi mai avea şi o mulţime de copii! Nevasta acestui sărac era muncitoare şi bună la inimă, iar a celui bogat era pestriţă la maţe şi foarte zgârcită. Vorba veche: "Tot un bou ş-o belea". Fratele cel sărac — sărac să fie de păcate! — tot avea şi el o pereche de boi, dar colè: porumbi la păr, tineri, nalţi de trup, ţepoşi la coarne, amândoi cudalbi, ţintaţi în frunte, ciolănoşi şi groşi, cum sunt mai buni de înjugat la car, de ieşit cu dânşii în lume şi de făcut treabă. Dar plug, grapă, teleagă, sanie, car, tânjală, cârceie, coasă, hreapcă, ţăpoi, greblă şi câte alte lucruri ce trebuiesc omului gospodar nici că se aflau la casa acestui om nesocotit. Şi când avea trebuinţă de asemene lucruri, totdeauna supăra pe alţii, iară mai ales pe frate-său, care avea de toate. Nevasta celui bogat de multe ori făcea zile fripte bărbatului, ca să-l poată descotorosi odată de frate-său.

Ion Creangă în Dănilă Prepeleac
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Erau binevenite-n credinţa şi-n a lor părere

Durerea ar fi putut crede că era durere.
Îngrijorarea că era îngrijorare.
Ele erau binevenite-n credinţa şi-n a lor părere,
Perechea dându-şi o importanţă mare.

Nu. A fost nevoie ca toate zăpezile atârnând
De-acoperişul odăii lui să-şi picure-întristarea,
Începând de când era doar un copil plăpând,
Pentru a se-aşterne şi pe capul lui ninsoarea.

Ori de câte ori acoperişul se-albea sub geana bolţii,
Dedesupt capul lui în bezna din cocioabă
Era tot mai puţin negru decât catranul nopţii,
O nuanţă aproape de culoarea zăpezii, gri-albă.

Îngrijorarea-ar fi putut crede că era îngrijorare,
Durerea că era durere.
Dar niciuna dintre ele n-a fost tâlharul care
I-a furat părul negru, singura avere.

poezie de Robert Frost, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Straniu... Descrierea făcută seamănă oarecum cu cea a unor fiinţe microscopice unicelulare, de pe planeta noastră. Un fel de amibe.
Dick: Posibil, domnişoară, însă nu chiar. Dantonienii nu erau deloc fiinţe microscopice şi nici unicelulare, structura lor fiind foarte, foarte complexă, bine dezvoltată, dar total diferită de tot ceea ce ne este nouă familiar. Iar plantele şi animalele de pe Dantonia erau la fel de ciudate, de diferite, nu semănau cu nimic din ceea ce ştim noi, absolut deloc.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stela: Dar creier aveau aceste bizare creaturi?
Dick: Nu, nu aveau nici creier, deşi erau fiinţe raţionale, însă sistemul lor de gândire era cu totul altfel, foarte diferit, nu se asemăna deloc cu al nostru, nu aveau deci nici sistem nervos. Nici măcar oase nu aveau, deci erau lipsiţi de sistemul osos, de cel muscular, ca şi de inimă, vene, sânge şi tot ceea ce noi cunoaştem drept fiind sistemul circulator. De altfel, aveau nişte organe interne foarte ciudate şi simple, care erau şi ele total diferite de ale noastre. În plus, fiind transparenţi, erau vizibile.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-un sat odată erau doi oameni pe care îi chema la fel. Pe amândoi îi chema Klaus; unul însă avea patru cai, iar celălalt numai un cal. Ca să-i poată deosebi unul de celălalt, lumea spunea aceluia care avea patru cai Klaus cel mare, iar aceluia care avea numai un cal, Klaus cel mic.

începutul de la Klaus cel mic şi Klaus cel mare de Hans Christian Andersen
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste din texas

spusă de un pistolar care călărea
un catâr inteligent
la o cană de whisky contrafăcut
amestecat cu suc de roşii
şi piper alb
era într-un fort plin cu negri
care păzeau butoaiele cu whisky
aduse din new mexico
sau
sau
arizona cu diligenţe speciale
le păzeau de indienii apaşi
sau navajo
care s-au jurat să şterpelească
apa de foc bună pentru a intra
în transă şi alte grozăvii vrăjitoreşti
pe lângă văcarii beţi de dimineaţă
stătea cu pistolul colt în mână
şi
şi
şi
dintr-o dată au fluierat săgeţile
blowin' in the wind
ăla de-l cântă bob dylan
erau apaşii în jurul fortului
san fermin sau
sau
cam aşa ceva
mulţi indieni cu pene-n cap
şi kalaşnikovul în mână
parcă era şi trujillo
actorul ăla cunoscut
arunca tot timpul cuţite
parcă era în desperado
şi atacau în draci
trăgând cu toate armele din dotare
pentru whisky oricine e în stare
să facă crimă şi apaşii
asta au hotărât într-un congres
lupta a ţinut cinci zile
şi
şi
cinci nopţi până au rămas trei apaşi
plus trujillo care avea filmări
pistolarul cel călare pe catâr
şi doi negri mai negri decât noaptea
am scăpat de măcel

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

într-o zi

şi-a chemat generalii
la palatul de ceramică ro
şi e
le-a poruncit să-i pună pe ofiţeri
să scrie o poezie
era romantismul de cazarmă
lăsat să bată pas de defilare
la voia întâmplării
în cadenţă marş
ofiţerii cu pinteni zornăiau
tocurile de călimări
răsuceau mustaţa dacă aveau
cine nu avea în dotare
se trăgea de guşă
un colonel şi-a ciupit amanta
de sânii feciorelnici
versurile refuzau alinierea
erau soldaţi neinstruiţi
toţi erau în stare să scrie un raport
să schiţeze un plan de bătaie
reuşeau să scoată gărgăunii din capul
unui recrut fără petliţele cusute
regulamentar era numai regulamentul
cuvintele ieşeau se loveau între ele
semănau cu soldaţii beţi
ofiţerii scriau două-trei cuvinte
le tăiau în multe moduri
trimiteau ordonanţele să tragă
pe furiş o privire la ceilalţi
nimeni nu părea capabil să lege
o strofă în toată legea
au apelat la corespondenţii de război
erau ziarişti care scriau poveşti
sau telegrame pompoase

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina tocită

Am picioare cu cap.
Picioare cu cap am!
şi păşesc şi târâi cu pletele lor
peste nişte gânduri.
Şi văd în faţa mea la o aruncătură de om
un cap de picior pierdut
şi un om sărind
într-un picior fără cap.
Şi mă aplec să-i ridic capul
Şi el strigă la mine
"Lasă-mă! Lasă-mă!
Nu vezi că mă gândesc la un singur picior!"
Şi i-am ţinut umbră cu limba mea scoasă
Şi el a plâns cu lumină tocită
dintr-o talpă de ochi un şnur
ce avea la gât o iubită!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odată, în trecut, nebunii erau consideraţi a fi infractori şi erau băgaţi la închisoare, unde erau bătuţi! Nu au trecut decât câteva sute de ani de când acest fel de oameni nu mai sunt consideraţi infractori, ci suferinzi de o anumită maladie mentală. Bătându-i nu aveai cum să alungi nebunia din ei.

citat celebru din Osho
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cică erau odată o babă şi un moşneag: moşneagul de-o sută de ani, şi baba de nouăzeci; şi amândoi bătrânii aceştia erau albi ca iarna şi posomorâţi ca vremea cea rea din pricină că nu aveau copii. Şi, Doamne! tare mai erau doriţi să aibă măcar unul, căci, cât era ziulica şi noaptea de mare, şedeau singurei ca cucul şi le ţiuiau urechile, de urât ce le era. Şi apoi, pe lângă toate aceste, nici vreo scofală mare nu era de dânşii: un bordei ca vai de el, nişte ţoale rupte, aşternute pe laiţe, şi atâta era tot. Ba de la o vreme încoace, urâtul îi mânca şi mai tare, căci ţipenie de om nu le deschidea uşa; parcă erau bolnavi de ciumă, sărmanii!

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eugen: Ştii ce avea Luci printre bagaje, la obiectele sale personale?
Traian: Nu; n-am văzut decât biluţele de sticlă din colecţia lui Alex, care erau împrăştiate pe jos şi nişte animăluşe de pluş.
Eugen: Animăluşele erau ale domnişoarei biolog Maria; iar Luci avea haine pentru păpuşi, deşi păpuşi n-am observat, dar dacă erau hăinuţe, probabil erau şi păpuşile pe undeva...
Traian: Luci?! Ai văzut tu?!
Eugen: Foarte clar. În plus, domnişoara consilier avea vreo câteva arme din secolele trecute, Nistor o grămadă de pietroaie...
Traian: Pietroaie?! Poate dulciuri.
Eugen: Nu; pietroaie. Dulciurile nu m-ar fi mirat deloc; asta era de aşteptat din partea lui.
Traian: Pietroaie?! Şi arme?!
Eugen: Da; pistoale, din acelea cu gloanţe, dar acelea, ale domnişoarei, fiind de colecţie, n-aveau gloanţe. Erau vechi, însă arătau ca noi; erau foarte bine îngrijite.
Traian: Auzi; pistoale?!
Eugen: Şi pe mine m-a surprins foarte mult. Cât despre ceilalţi doi, nu s-au lăsat nici ei mai prejos: tânărul informatician avea o sumedenie de componente electronice minuscule confecţionate chiar de el, iar domnişoara doctor o foarte stranie colecţie de... încuietori.
Traian: Poftim?!
Eugen: Încuietori; lacăte şi alte chestii de genul ăsta.
Traian: Hmm... Ce pasiuni mai au şi copiii ăştia...
Eugen: Foarte ciudate!

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimeni nu a acordat o atenţie prea mare individului, şi aceasta este cauza fundamentală a tuturor problemelor. Însă datorită faptului că individul pare atât de mic şi societatea atât de mare, oamenii au impresia că societatea poate fi schimbată, după care individul se va schimba la rândul lui. Dar lucrurile nu stau deloc aşa, căci "societatea" nu este altceva decât un cuvânt; există numai indivizi, nu există societate. Societatea nu are suflet, în cadrul ei nu se poate produce nicio transformare. Schimbarea este posibilă numai în cazul individului, indiferent cât de mică ar fi aceasta. Şi odată ce învăţaţi cum să schimbaţi individul, acest lucru poate fi apoi aplicat asupra tuturor indivizilor, de pretutindeni. Eu cred că într-o bună zi vom avea o societate care să fie în deplină armonie, care să fie mult mai bună decât toate ideile pe care creatorii de utopii le-au produs de mii de ani. Realitatea va fi cu mult mai frumoasă.

Osho în Viaţa este aici şi acum
Adăugat de Andreea Trifu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era odată o capră care avea trei iezi. Iedul cel mare şi cu cel mijlociu dau prin băţ de obraznici ce erau; iară cel mic era harnic şi cuminte. Vorba ceea: "Sunt cinci degete la o mână şi nu seamănă toate unul cu altul".

Ion Creangă în Capra cu trei iezi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Grămada de gunoi

se clătina şi scuipă un cap de peşte
cu ochii sticloşi învelit
într-o pungă transparentă
o mână de coji de cartofi
viermuiau spre el
păreau hotărâte să-l înghită
câteva cotoare de măr rulau
spre pantofii lui negri
o coajă de banană stătea pe capul
unui şobolan roşu şi mustăcios
gunoiul mirosea a iute
s-a uitat lung în semiîntunericul
care dădea să-l sfâşie tăcut
retras lângă zid simţi
surprins că se trage înapoi
neasigurându-i spatele
era o capcană fluierătoare?
o bună bucată de vreme
mare cât o friptură
a stat nemişcat lângă o porţie
de macaroane cu carne
intrată în putrefacţie prin uşa
de metal ruginită prematur
apăsându-şi tâmplele cu mâinile
îşi vorbi năucit cu glas tremurat
un ton înota prin mizerie
trăgând o pisică care muşca din spinarea lui
a trecut dând din coada
care bătea în burta felinei mârâitoare
unde puteai să fugi de această mizerie?

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânul Costa, mărunt, slab şi cocoşat, cu părul lung şi rar, căzut pe faţa pe care i-o acoperea în parte, avea ochii negri şi vioi, un nas mare, coroiat, semăna cu un vrăjitor. Andrada îl privea atentă, omuleţul era tare straniu, învăţase foarte multe de la el.

Viorica Hagianu în Vocea fetei de piatră
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era odată un vrăjitor răutăcios, care a făcut o oglindă, dar nu era o oglindă ca toate oglinzile, fiindcă tot ce era mai frumos şi bun dacă se oglindea în ea aproape că nici nu se vedea, în schimb, tot ce era mai urât se vedea în oglindă foarte limpede şi chiar mai urât decât fusese. Cele mai frumoase privelişti în oglindă parcă erau spanac fiert şi cei mai buni oameni erau în oglindă urâcioşi sau şedeau cu capu-n jos. Feţele lor erau aşa de schimonosite că nu le puteai cunoaşte şi dacă, de pildă, cineva, care avea o alunică pe obraz, se uita în oglindă, alunica creştea şi îi acoperea tot obrazul ca o pată neagră.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!