Rădăcina grâului

Maica zicea:
"Lasă, fată, faceţi-vă, fată, copii
Să aibă şi ei unde se duce, cu cine să vorbească,
Să se joace.
Că eu am fost singură şi nu-mi deschidea nimeni uşa,
Să-i spun şi eu o durere.
Şase fraţi am avut şi mi-au murit toţi,
De câte-o boală, aşa.
Se numeau: Enache, Nicolae, Constandin, Constandina, Ioana, Dina...
Să le faceţi colac, că le stăpâniţi moşia colea.
(Acum să facă ăştia de le-au luat pământul.
Cercelaru şi cu Ciupag şi cu Balamuc, ăi de mi-au măsurat moşia.)

Maica a avut moşie multă.
- Ei, zice mama, care seamănă acum
C-o poză de-a maicăi, de e pe perete,

Le-am făcut colac.
Acum nu mai pot să-mi frământ nici mie,
Că nu mai am nici pentru mine putere.
Şi baba de la vale (bunica dinspre tată) îi spunea mamei:
- Fată, când aţi pune de colaci, Să vă gândiţi şi la cumnaţii mei,
O fată Stanca şi-un băiat Nicolae. Erau nişte copii graşi şi frumoşi Şi-au murit pe la 10-12 ani. Erau fraţi vitregi cu Ion Bălan.

Şi mama pe toţi i-a ţinut minte
Şi la toţi le-a făcut colac, cât a putut.
Morţii noştri mănâncă şi ei, odată cu ăi vii,
Şi dacă nu le dai colaci de pomană, e ca şi când ai
Lăsa nişte copii fără pâine.
Se uită şi ei cum mănâncă ceilalţi
Şi aşteaptă acolo în grâu, la rădăcina grâului.
Să-ţi aduci aminte şi de ei,
Că ei au ţinut mai 'nainte pământul şi rostul vieţii.

Marin Sorescu în La Lilieci (Cartea a treia-1980)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi dacă n-am ghetuţe

Moş Nicolae, de la copii, am aflat
Că vei veni, aşa.... pe înserat
Şi vei lăsa în ghetuţe la toţi ce îşi doresc
De-atunci la asta mă tot gândesc....

Că eu n-am ghetuţe, doar bine ştii
Cum au pesemne, mulţi alţi copii
Eu am nişte încălţări...... uzate
Sunt din cârpă, mult purtate

Nici nu am părinţi, şi asta ştii
Aşa cum au ceilalţi copii,
Şi-atunci ghetuţe, cin-să-mi ia
Sărmana bunicuţa mea?

Tata în pădure într-o iarnă a murit
S-a dus s-aducă lemne şi viu n-a mai venit
Iar mama, săraca, a înnebunit pe loc
O viaţă fără tata, n-a conceput deloc.

Ne poartă acum de grijă draga mea bunică
E greu de când bolnavă-i scumpa mea mămică
Noroc c-avem două văcuţe.......
Dar n-are bunicuţa bani pentru ghetuţe.

Şi văd cum alţi copii, ghetuţe cremuiesc
Pentru Moş Nicolae, atent le pregătesc
Scuză-mi îndrăzneala, te întreb..... umil
La mine ai să vii? Şi eu doar îs un copil.....

Dar ştiu că tu Moş Nicolae, aduci şi vindecări
Voi renunţa la daruri, fără a avea frustrări
De-ai să-i aduci la scumpa mea mămică
Un pic de sănătate, s-ajute pe bunică......

poezie de Ionel Popa (6 decembrie 2013)
Adăugat de Ionel Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

În asfinţit

Când îţi vei aduce aminte de mine
voi fi doar câmp în asfinţit,
mistuit de radiaţiile unei iubiri
ce a declanşat tumori multiple.
Toamnele aspre ce mi-au trecut prin suflet
însoţite de vânturi şi ploi
mi-au spulberat
aşteptările.
Au şters şi ultimile rămaşite de dor;
erau învelite în ceara durerii şi miruite
cu lacrimi.
Din când în când lăsam să intre
primavara;
S-au ivit ghioceii dar nu au mai avut niciodata putere
să înflorească;
au murit cum mor unii copii în faşă,
de dorul mamei ce a murit
la naştere.

poezie de Angelina Nădejde (10 februarie 2013)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

După ce intră, fiindu-i frică de mumă-sa vitregă să nu o bată dacă se va întoarce acasă, pentru că întârziase, întrebă dacă nu cumva are trebuinţă de o slujnică. Sânta Vinerea, care locuia înăuntru şi care priimi pe fată, îi răspunse că are trebuinţă de o asemenea fată; ea rămase acolo. Mai întâi îi spuse că treaba ce are să facă dimineaţa este să dea de mâncare puilor ce-i avea în curte, însă mâncarea să fie nici caldă, nici rece; apoi să scuture şi să deretice pân casă. Iară maica Sânta Vinerea plecă la biserică. Fata făcu tot, precum îi poruncise. Când veni acasă, Sânta Vinerea întrebă de puii ei, carii erau balauri, şerpi, nevăstuici, ciuhurezi, şopârle, năpârci şi guşteri, cum le-a dat mâncarea, şi toţi răspunseră că n-a fost băgat de seamă daca a lipsit ea de acasă; aşa de bine au fost căutaţi. Intră în casă maica Sânta Vineri şi văzu toate lucrurile aşezate la locul lor şi rămase foarte mulţumită.

Petre Ispirescu în Fata moşului cea cuminte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dialog în familie

După vreo trei ani de zile
Soţul întreabă soţia:
- Nevastă, mai ţii la mine?
S-au azi terminăm chindia?
- Nu te-am iubit niciodată.
Nu te iubesc nici acum.
De când m-ai luat de fată
Te-am urât ca şi acum.
- Dacă mă urăşti şi-acum,
Eu zic să ne despărţim.
Fiecare pe alt drum,
De astăzi, hai să pornim!
- Fiindcă nu ai fost bărbat
Noi de mult ne-am despărţit.
Cu altul te-am înşelat
Când erai tu ameţit.
- Să fii sănătoasă fată!
Şi eu grijă am avut.
Ai fost şi tu înşelată,
Ba chiar şi mai de demult.

poezie de Dumitru Delcă (octombrie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa a rămas aşa cum o descrisesem eu, până acum 30 de ani, când unul din cumnaţii mei care o locuia a dărâmat-o pentru a construi pe acelaşi loc alta ceva mai făţoasă şi mai confortabilă Am fost la părinţi unsprezece fraţi şi surori. Fratele meu, Alexe, a trăit numai şapte zile. Sora mea, Rada, şapte sau opt ani. Alexe a murit de fălcariţă iar soră-mea, Rada, a pierit de glonţ. Un vecin umblând neatent cu o armă de vânătoare a împuşcat-o în cap. Am rămas în casă nouă copii — patru băieţi şi cinci fete. Doi fraţi şi trei surori sunt mai în vârstă decât mine, un frate şi două surori mai mici. Toţi aceşti nouă sunt eroi ai cărţilor mele — şi în primul rând ai "Desculţului".

Zaharia Stancu în Confesiunile lui Darie (1966)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Erau odată un moşneag şi-o babă; şi moşneagul avea o fată, şi baba iar o fată. Fata babei era slută, leneşă, ţâfnoasă şi rea la inimă; dar, pentru că era fata mamei, se alinta cum s-alintă cioara-n laţ, lăsând tot greul pe fata moşneagului. Fata moşneagului însă era frumoasă, harnică, ascultătoare şi bună la inimă. Dumnezeu o împodobise cu toate darurile cele bune şi frumoase. Dar această fată bună era horopsită şi de sora cea de scoarţă, şi de mama cea vitregă; noroc de la Dumnezeu că era o fată robace şi răbdătoare; căci altfel ar fi fost vai ş-amar de pielea ei.

Ion Creangă în Fata babei şi fata moşneagului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cică erau odată o babă şi un moşneag: moşneagul de-o sută de ani, şi baba de nouăzeci; şi amândoi bătrânii aceştia erau albi ca iarna şi posomorâţi ca vremea cea rea din pricină că nu aveau copii. Şi, Doamne! tare mai erau doriţi să aibă măcar unul, căci, cât era ziulica şi noaptea de mare, şedeau singurei ca cucul şi le ţiuiau urechile, de urât ce le era. Şi apoi, pe lângă toate aceste, nici vreo scofală mare nu era de dânşii: un bordei ca vai de el, nişte ţoale rupte, aşternute pe laiţe, şi atâta era tot. Ba de la o vreme încoace, urâtul îi mânca şi mai tare, căci ţipenie de om nu le deschidea uşa; parcă erau bolnavi de ciumă, sărmanii!

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânii pământului

Îi vezi trecând, încet, tot mai încet, agale,
Fac paşii tot mai mici, c-au obosit făcând.
Nici nu privesc, absenţi, sunt totul doar un gând...
Se ţin într-un toiag, se îndoiesc din şale.

Sunt prea albiţi de timp, ierni multe au făcut,
Sunt uscăţivi, firavi, că nici nu mai mănâncă.
Nu-i mai salută nimeni, că nu-i cunoaşte, încă;
Nici tinerii ce trec... copii ce n-au trecut.

Se ţin firavi de mână- de au pe cin' să ţină-
Vorbesc şoptit şi-adesea înclină cap, să-asculte...
Vorbesc despre nepoţi- c-au subiecte multe-
Se întreabă; "Când s- aştepte, c-o fată au, să vină.. ".

Şi-au făcut socoteala la banii ce-i mai au,
-Căci pensia nu-i mare, impozite au plătit-...
Ce le-a rămas, e-n casă; copii şi-au prevenit
Să vină, să dea strânsul;..."Săracii, că ei n-au".

Se întorc la casa mică, curată, cu pridvor...
E-n plin oraş, cu curte şi cu garaj la stradă
Şi-i gol; doar amintiri, călătorii, sau treabă...
Maşina-i la fier vechi, căci oricum, mâine mor.

Se aşează încet la masă, şi scot album să-l vadă,
Sunt poze de-ale lor, din timp nemăsurat.
Au şi părinţii acolo, le-au ros de-atât uitat...
Se întreabă, cu mult tâlc, de-apucă iar zăpadă.

Căci e ajun de an, înainte de Crăciun
Şi sunt tot mai slăbiţi, şi An Nou e departe...
Sunt împăcaţi cu gândul... "la toţi au făcut parte"!?...
Vor fi şi ei, de mâine... o poză de album...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (28 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrâni şi copii

Aceşti bătrâni, aceşti copii
Ar fi, dar parcă nu ar fi,
Sunt unii nord şi alţii sud
Şi lacrima nu şi-o aud.

Ca-ntr-un complot diavolesc,
Părinţii dintre ei lipsesc,
Îşi zic bunici, îşi zic nepoţi,
Străinătatea strigă-n toţi.

Aceşti copii, aceşti bătrâni
Sunt zilierii tristei pâini,
Fiorul dintre ei s-a dus
Şi rudele, cu ei nici nu-s.

Nişte copii în ţarc vulgar,
Nişte bătrâni în bestiar,
Furtună i-a adus aici,
Nu-şi sunt nepoţi, nu-şi sunt bunici.

Copiii n-au ce-şi aminti,
Bătrânii nu mai nasc copii,
Imaginile lor se cern
Spre paradis şi spre infern.

Şi pân' s-ajungă la sfârşit,
Au de trăit şi de murit,
Ca vietăţile-n nisip
Ei nici nu-şi seamănă la chip.

Aşa au fost, aşa rămân,
Ce e copil, ce e bătrân
Bătrânii-n iadul propriu zis,
Copiii-n veşnic paradis.

Purtându-şi umbrele în mâini,
Ce trişti copii, fără bătrâni,
Cu ochii pătimiţi de vii,
Ce trişti bătrâni fără copii.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce nu a venit Moş Nicolae la mine...

Am fost copil? Eu nu-mi aduc aminte
N-aveam ghetuţe pentru Moşul Nic
Şi eram dintre toţi cea mai cuminte,
Dar, Moşul, mie, nu mi-a dat nimic.

Nici nu l-am aşteptat vreodată-n seară,
Nici dimineaţa nu l-am aşteptat.
Ştiam că pe la noi n-o să apară,
Sătul de-al mamei permanent oftat.

Doar se oprea la uşa încuiată,
Dar nicio bucurie n-auzea.
Doar lacrima măicuţei blestemată
Pe pragul ros de carii tremura.

''Aici nu sunt copii, plec mai departe,
Că de-ar fi fost, aş fi ştiut precis''.
Aşa gândea Moş Nicolae-n noapte
Eu l-am văzut pe Moşul, doar în vis.

Venea cu haine şi cu ciocolată
(Din vis nu aş fi vrut să mă trezesc)
Fiind copil, eu, gustul, niciodată
Nu l-am simţit şi poate că greşesc,

Acum, când mai ascund câte-o bomboană
Şi ca o hoaţă mă desfăt cu ea.
Dar am rămas de-atunci cu-această toană,
Doar mamei, de-aş avea-o,-acum, i-aş da.

Nici azi n-aştept, să-mi vină pe la poartă-
E linişte în casă ca şi-atunci.
Copilul trist din mine mai aşteaptă...
-Moş Nicolae-n mine să arunci

Cu anii ce s-au dus pe negândite,
Aşa, ca o părere au plecat.
La uşă sunt ghetuţe lustruite,
Pe care necopilul le-a lăsat...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa

Când auzea maica de vreo fată care se mărită
Şi nu vrea să se ducă la bărbat, zicea:
"Fată, dacă bărbatul te duce
Lângă un gard, mături bine, migăleşti, strângi
Şi tu acolo, mături, împodobeşti cu sălcii, cu boji
Şi stai acolo. De dragul lui.
Aia e casa ta, ce vrei?
Să nu te măriţi, dacă nu eşti în state să-ţi placă tot.

O fomee trăia rău cu bărbatul
Rău, rău
Şi odată prin pădure a vazut un urs şi s-a luat după el
Şi s-a dus în vizuina lui
Şi-a stat acolo
Şi la urmă a întâlnit un om şi-a zis ăla:
Cum ai venit tu după urs, năroado?
Şi ea:《Mi-e mai bine cu ursul decât
Cu bărbatul meu》.
Vezi, ursul îi aducea miere.

Şi ce spuneam mai înainte:
Să te ducă bărbatul lângă un par
Să zică:《Asta e casa noastră》.
Şi tu să stai acolo de drag".

poezie celebră de Marin Sorescu din La (L)ilieci, Cartea a doua (1977)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Josiah Tompkins

Am fost cunoscut de toată lumea şi foarte mult iubit,
Bogat, conform standardelor recunoscute
În Spoon River, unde am trăit şi muncit.
Aici eram acasă,
În pofida faptului că toţi copii mei au plecat departe –
Căci acesta este rostul vieţii – toţi, mai puţin unul.
Băiatul cel mic a rămas acasă
Pentru a fi sprijinul meu la bătrâneţe,
Şi cosolarea mamei sale.
Apoi, eu am început sa devin tot neputincios, iar el tot mai puternic;
Şi nu mai era de acord cu mine in privinţa afacerilor,
Şi soţia lui spunea că sunt o piedică pentru el;
Şi şi-a convins mama să fie de partea lui,
Şi tot aşa până când mi-au dat lovitura finală, încercând să mă mute
În casa unde copilărise ea, în Missouri.
Astfel o bună parte din averea mea s-a pierdut –
Oricum, îmi făcusem testamentul chiar înainte să se fi întâmplat asta,
Aşa ca n-a putut profita prea mult.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

COPILĂRIA - acea vreme nu revine

N-am uitat casa în care, mi-am trăit copilăria,
de când am venit pe lume, până mi-am pus pălăria.
N-am putut să uit părinţii, care m-au adus pe lume,
au avut grijă de mine, mi-au dat numai sfaturi bune.
Uliţa copilăriei unde ne jucam copii,
o păstrez şi azi în minte - giuvaier de bucurii.
N-am uitat livada-n care, după fluturi alergam,
cât era ziua de mare, altă treabă nu aveam.
N-am uitat râul din vale, unde vara ne scăldam,
când de soarele puternic, adesea ne răcoream.
N-am uitat nici glasul mamei, când acasă ne chema,
ne-aşeza pe toţi la masă şi cu dreapta ne-închina.
Cu foamea astâmpărată, când soarele apunea,
somnul cobora în gene, bunica poveşti spunea.
Lunca rămânea pustie, dormea satul liniştit,
luna-şi picura argintul, pe-întinsul nemărginit.
Aşa era copilăria, după câte-mi amintesc.
Acea vreme nu revine, nu mai pot ca s-o trăiesc.

poezie de Dumitru Delcă (decembrie 2020)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de tine, tată

Am un dor nemaipomenit de fierbinte
Ce mă arde în interior,
Este dorul de un părinte
Un dor nebun şi arzător.

E greu să trăiesc fără dragoste de tată
E greu să fiu singură printre străini
Să cresc precum o floare fără apă
Sau ca un trandafir lipsit dr spini.

Ce dor îmi e de tine, acum, tată,
Eu te iubesc enorm şi te respect.
Dar nu ai fost lângă mine o viaţă,
Şi asta cel mai tare eu regret.

Am vrut să fiu şi eu o fată,,
Să am multă bucurie,
Să cresc alături lângă tată,
Dar iată, nu a fost să fie.

Dar sper că va veni şi ziua
Când şi tu îţi vei da seama
Că e foarte greu să fiu fată
Şi să cresc numai cu mama.

poezie de Maria Crudu (27 ianuarie 2018)
Adăugat de Maria Crudu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vinovatul...

Dacă din noi e unul vinovat
Să ştii că tu eşti; căci, mi-ai înşelat
Iubirea pură, ce ţi-am dăruit-o.
Ce ai făcut cu ea?
De ce?
De ce mi-ai murdărit-o?

Să nu crezi frumoaso c-am inimă de piatră!
Mi-a sângerat şi mie! Adu-ţi aminte: odată!
Mi-a sângerat şi mie, simţit-am ce-i durerea,
Aflat-am ce e dorul, ce aspră e femeia!

Îţi aminteşti?
Anume ai vrut să mă răneşti:
Că... nu sunt pentru tine,
Că... nu mă mai iubeşti;
Ştiai atunci prea bine că sufletu-mi loveai...
Cu mâini împreunate plângeam
Iar tu... zâmbeai!

Adu-ţi aminte, fată de ceea ce a fost!
Dar ce a fost odată, acum, nu-şi are rost!
Ce milă mi-e de tine; chiar nu te mai iubesc!
Acum, frumoasă fată,
Tu plangi... iar eu privesc!

poezie de Ovidiu Donisă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epitaf

Când am murit întâia oară, nu s-a schimbat nimic;
Au urmat nişte zile fade, după mai vechi tipic.

M-am ţinut dreaptă, cu fruntea sus sub crugul cel ceresc,
Deşi n-am avut curaj spre luna nouă să privesc.

N-am îndrăznit privi nici ploaia care cânta-n cădere,
Iar sub coaste mi se trezise o altfel de durere.

Când am murit din nou, m-au îngropat adânc şi,-întru Domnul,
Au rostit ştiutele cuvinte să-mi sfinţească somnul.

Mi-au pus coroane-alături din flori şi frunze, petale moi;
M-au coborât în groapă-într-un sicriu de lemn, apoi.

Acum eu zac aici cu oasele-înnegrite ca tutunul,
Veghind cum trec pe lângă mine viermii, unul câte unul

epitaf de Dorothy Parker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colac peste pupăză

De acum, peste pupăză colac...
Mă-nsurai, de soacră nu mai scap
Dar nu-i bai, că scapă ea de mine,
Căci o îmbăt, la cârciumă când vine.

epigramă de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cv-ul unei vieţi

Foaie verde-a bobului,
Sunt din Valea Stanciului –
Sat bogat, oameni de fală...
Viaţa nu mi-a fost uşoară,
Jiul, cu-a lui curgere,
Mi-a purtat tristeţile.
Desculţi, Doamne, dezbrăcaţi,
Dar cu dragoste de fraţi,
Alergam pe ulicioară
De cu zori şi până-n seară.
Timpul repede-a trecut,
Pruncii mamei au crescut.
Buni de muncă, ajutor,
Pentru dragi, părinţii lor.
Vremea-nvăţăturii vine,
Truda nu e o ruşine!
Adună de zor surcele,
Pentru ierni şi lungi şi grele...
În desagă mămăligă.
Sufletul mâhnit le strigă.
Vaca paşte, ei învaţă,
Fir-ar mama ei de viaţă!
Bolovanii intră-n coate,
N-au odihnă zi şi noapte.
Numai Jiul poate spune,
Cât au pătimit pe lume.
Munca, cartea, traiul greu,
Le-au fost sprijin tot mereu.
Au plecat copii din sat,
Cu gând pentru învăţat.
Au dormit în noaptea-ntâi
În piaţa oraşului.
Apoi Domnul Sfânt şi Bun,
Le-a deschis în viaţă drum.
Au ajuns oameni de cinste,
Împlint-au gânduri, vise,
La părinţi, venind acasă,
Le-au pus bucate pe masă.
Când în lume au plecat,
La părinţi nu le-a păsat
Că li-i greu, că n-au nimic...
O cămaşe şi-un ilic
Le-a fost acoperământ,
Pentru-un timp, pe-acest pământ.
Domnul grijă a avut
Şi familii şi-au făcut,
Au copii, au ani în spate,
Dar au tras pe nemâncate.
Au trudit şi-au învăţat,
Bani frumoşi au câştigat.
Acum pruncii şi-i ajută.
Doamne Sfinte, câtă trudă!
Jiul nu poate grăi
Şi nici eu a povesti
Viaţa unui prunc ajuns,
La al vremii lui apus.

pamflet de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La 5 ani, într-o zi de mai, am părăsit casa noastră pentru totdeauna. Din cauza datoriilor, bunica mea a pierdut-o. I-a fost luată şi dărâmată. Azi locul unde a fost casa e o bucată din ograda unei biserici. Ne-am dus la ţară, unde tatăl meu, în tovărăşie cu un frate al mamei şi cu altă rudă, au luat în arendă o moşioară. Ţin minte această primă călătorie a mea (căci călătoria ce am făcut-o când eram de jumătate de an, într-o iarnă, de la TârguFrumos, unde m-am născut, la Roman, nu o pot pune la socoteală). Stăteam pe scăunaşul trăsurii, iar mama mea cu bunica mea în fund. Tatăl meu nu ştiu: era pe capră, ori nu era cu noi. Era frumos, era soare. Întâiaşi dată am trecut prin păduri. Călătoream în altă planetă. Am ajuns la Poiana lui Iuraşcu, moşia noastră, pe la 5-6 seara. Acolo ploua. Într-o grădină mare, după ploaie, cântau zeci de cuci. Era casa proprietăresei, o cucoană bătrână, care fusese de multe ori cu trăsura la Paris. Am stat în casa aceea mai multă vreme. O puternică impresie mi-au făcut nişte pui de cucuveică care avea cuibul sub streaşina casei boiereşti. Cucoana aceasta avea o fiică, Eleonora, o femeie foarte frumoasă, care, la rândul ei, avea două fete de vreo 16-18 ani.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hârca aceasta de babă era scroafa cu purceii din bulhacul peste care v-am spus că dăduse moşneagul, crescătorul lui FătFrumos. Ea, prin drăcăriile ei, prefăcuse atunci pe stăpânusău, Făt-Frumos, în purcelul cel răpciugos şi răpănos, cu chip să-l poată face mai pe urmă ca să ia vreo fată de-a ei, din cele unsprezece ce avea şi care fugiseră după dânsa din bulhac. Iaca dar pentru ce Făt-Frumos a pedepsit-o aşa de grozav. Iară pe credincios cu mari daruri l-au dăruit împăratul şi împărăteasa, şi pe lângă dânşii l-au ţinut până la sfârşitul vieţii lui. Acum, aduceţi-vă aminte, oameni buni, că Făt-Frumos nu făcuse nuntă când s-a însurat. Dar acum a făcut şi nunta şi cumătria totodată, cum nu s-a mai pomenit şi nici nu cred că s-a mai pomeni una ca aceasta undeva. Şi numai cât a gândit Făt-Frumos, şi îndată au şi fost de faţă părinţii împărătesei lui şi crescătorii săi, baba şi moşneagul, îmbrăcaţi iarăşi în porfiră împărătească, pe care i-au pus în capul mesei. Şi s-a adunat lumea de pe lume la această mare şi bogată nuntă, şi a ţinut veselia trei zile şi trei nopţi, şi mai ţine şi astăzi, dacă nu cumva s-a sfârşit.

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!