Prieteni duşmani

Walkira, zeiţa războiului, îi este muză
rea, răzbunătoare, apărătoarea celor slabi
care nu ştiu să lupte.
Eram copii pe străzi: multe fete şi un băieţel, adică eu
slab, pipernicit, dacă nu aveam pantaloni scurţi
ai fi zis că sunt o fetiţă mai micuţă;
mă veghea sora mea dar şi toate fetele,
eram păpuşa lor.
Aveam numeroşi duşmani printre prieteni,
prea aveam acces la toate jocurile şi normal
stârneam invidii groaznice.

Într-o zi,
a vrut unul să mă cotonogească,
era atât de simplu
n-avea decât să strănute spre mine şi zob m-ar fi făcut,
dar Walkira imediat scoţând înverşunată sabia colonelului dintr-un şifonier
nu din teacă, era prea uriaşă, s-a aşezat în faţa mea,
care probabil bâzâiam,
să mă apere neînfricată ca o adevărată Walkiră
Duşmanul a fugit speriat de moarte şi imediat s-a zvonit
că sunt intangibil, mă apără Walkira!
Era pe vremuri şi auzisem de amazoane
dar fiindcă am scris-o abia acum, te numesc Walkiră
Dar aveam şi mulţi prieteni printre duşmani
care nu vroiau să mă bată
fiindcă, aveam o soră
iar balaurul cu ochii scânteind flăcări rubinii
mă păzea aspru.

poezie de Aurel Stănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am fost şi eu

1. Am fost şi eu copil, ce-i drept.
Aveam şi eu, prieteni strânşi la piept.
Aveam şi eu, vise mari de împlinit.
Aveam şi eu, un timp de neoprit.

2. Aveam şi eu, o fată pentru care să compun.
Aveam şi eu, persoane pe care să le sun.
Aveam şi eu, experienţe de iubire.
Aveam şi eu, ceva legat de tine.

3. Aveam şi eu... dar nu aveam.
Aveam şi eu... dar nu ştiam.
Aveam şi eu... dar nu perfect.
Aveam şi eu... un "eu" defect.

poezie de Cosmin-Emanuel Petraşc (5 aprilie 2019)
Adăugat de Cosmin-Emanuel Petraşc
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când aveam 15 ani eram la fel de înalt ca acum, dar eram mult mai subţire şi nu aveam forţă în braţe. Dar visam cu ardoare să devin alpinist şi poate chiar ghid de munte.

citat din Gaston Rebuffat
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dreptul de a alege

rătăcit pe cărările sufletului
într-o viaţă fără rost, fără sens
eram orb într-o lume bolnavă
de boli, păcate, de toate
nu vedeam lumina
era beznă,
în mine, în lume, în jur
vindecarea era târzie şi inutilă
eram damnatul din cetate
băteam din poartă în poartă
cerşind o nouă soartă
atunci am văzut un cer nou
"Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa"
noi...
m-am trezit singur
nu aveam puterea să mă ridic, deci zăceam
nu aveam puterea să gândesc, deci nu gândeam
nu aveam puterea să vorbesc, deci tăceam
priveam, plângeam
priveam la nimic
era timpul de tocat secole inutile
azi am libertatea de a alege
oferta este îngrozitor de proastă
este mizerabilă
viaţa asta, o piesă proastă
cu actori retardaţi, cumpăraţi sau rataţi
furios,
pe mine, pe lume, pe toate
am fugit
eliberat de pământ, de păcate
am păşit către EL

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintiri de când eram piatră

Ca un răget luminos, în creierul meu
a explodat o celulă;
de străinătatea prea nouă
în care se afla
rătăcind de la începuturi.

Minţile mi s-au umplut de un miros
de stea moartă,
de animale gândite în vis,
de funingine bolborosind
roşcata înţepenire a pietrei.

Eram atât de rari –
(mi s-a părut că aud) –
atât de foarte rari încât
cu toţii la un loc
n-am fi putut să umplem unul.
Unul, era departe în viitor
pregătit de împietrirea noastră numai.

Aveam un nume,
fiecare alt nume aveam;
trebuia să fi murit îndelung
trebuia să fi pierit profund
ca numele vreunuia dintre noi
să devină cuvânt.

Nume lângă nume şi lângă nume
era strigarea.
Definitiva moarte numai
ne lega
ca un cuvânt.

Capul mi s-a umplut de un miros,
oasele, pe dinlăuntru
mi s-au umplut de un miros
de moarte
mai veche decât viaţa.

O neputinţă de a spune doi,
o neadunare cu nimeni,
o neadunare cu nimicul –
ca un răget luminos
mi-a explodat în creier.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era cea mai bună dintre vremuri, era cea mai rea dintre vremuri, era timpul raţiunii, era timpul prostiei, era epoca credinţei, era epoca incredulităţii, era anotimpul Luminii, era anotimpul Întunericului, era primăvara speranţei, era iarna disperării, aveam totul înainte, nu aveam nimic înainte, mergeam cu toţii în rai, ne comportam exact invers - pe scurt, perioada semăna atât de mult cu prezentul, încât unele dintre cele mai gălăgioase personalităţi insistau că trebuia să fie receptată, bine sau rău, numai la gradul de comparaţie superlativ.

Charles Dickens în Poveste despre două oraşe
Adăugat de Elena Gheorghe
Comentează! | Votează! | Copiază!

Evadare spre Insula Thule

pornisem spre Insula Thule să evadăm
din rutină să ne întoarcem mai aprigi mai
frumoşi aveam Cârmaci Căpitan Bucătar Mus
marinari destoinici (aveam) şi o goeletă
suplă era anotimpul potrivit

dar ceva lipsea habar nu aveam ce anume
(nici azi nu ştim)

în butoaie romul e deja pe sfârşite afară
ţărmul concret iată-l luminat dimineaţa
de soarele stropit de valuri ziua de
scânteierile peştilor aduşi de bărci seara
de ochii fetelor

vezi bine pornisem noi dar uitasem să ridicăm ancorele
(poate asta era)

poezie de Călin Hera
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când aveam 20 de ani, aveam ochi doar pentru fetele de vârsta mea. Orice femeie peste 30 de ani era învechită, peste 40 de ani era invizibilă. Astăzi, la 70 de ani, apreciez încă femeile de 20 de ani pentru tinereţea lor, vigoarea şi (ocazional) inocenţa lor dulce.

citat din Frank Kaiser
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei mai mulţi dintre colegii mei de clasă nu aveau simţul fantasticului. Luau lucrurile aşa cum erau... Asta este o plantă, acela este un fotoliu. Dar, pentru mine, lucrurile nu erau atât de bine definite. Mama mea, care încă trăieşte şi care este o femeie plină de imaginaţie, m-a încurajat. În loc să spună: "Nu, nu, ar trebui să fii serios!", era încântată că aveam imaginaţie. Când m-am îndreptat către lumea fantasticului, m-a ajutat dându-mi cărţi să citesc. Am citit pentru prima oară Edgar Allan Poe când aveam doar nouă ani. Am furat cartea ca s-o citesc, pentru că mama nu voia să o citesc; credea că eram prea mic, şi avea dreptate. Cartea m-a speriat şi am fost bolnav timp de trei luni, pentru că am crezut în ea... dur comme fer, cum spun francezii. Pentru mine, fantasticul era perfect natural; nu aveam îndoieli deloc. Aşa erau lucrurile. Când le dădeam prietenilor mei genul acesta de cărţi, spuneau: Dar nu, noi preferăm să citim poveşti despre cowboy. Cowboy-i erau extrem de populari în acea perioadă. Eu nu înţelegeam asta. Eu preferam lumea supranaturalului, a fantasticului.

Julio Cortazar în The Paris Review
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

De Petru şi Pavel

Aveam doi prieteni în obor,
Faţă de care nu aveam secrete,
Dar dacă-i caţi de ziua lor
Nu tu Pavel, nici tu Petre.

epigramă de Vasile Iuşan din Europarlamentare (2009)
Adăugat de Vasile Iuşan
Comentează! | Votează! | Copiază!

O poveste şi-atât

cândva toate erau ale mele
şi viaţa era de-nţeles
nu anii contau ci iubirea
tot timpul aveam de ales

principii şi taine, aiurea
puteam să greşesc orişicând
eram tânăr, cuprindeam cu privirea
pământul, cerul şi orice gând

puteam să mut chiar un munte
doar suflam şi l-am şi sfărâmat
clădeam imediat câte o punte
peste hăuri de în cale mi-au stat

iar mintea-mi zbura printre stele
visând că eram infinit
nu ştiam că fac parte din ele
sunt praful ce cândva ne-a unit

nu-mi pasă că toate sunt duse
sau de tine de mine de voi
amintirile rămân suprapuse
peste viaţa de mai de apoi

cândva iubeam zi şi noapte
nu existau îndoieli sau erori
dansam pe câmpuri minate
dar vedeam şi credeam doar în flori

te-ai dus tinereţe adio îţi spun
viaţa-i hâdă acum şi neghioabă
dihănii ca troli şi orci mă supun
crezând că au cu mine vreo treabă

cândva eram tânăr şi chiar eram eu
voiam să le ştiu mai pe toate
imitam un zeu dar eram derbedeu
mai bine de atât nu se poate

poezie de Mihai Chira
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Planuri

câmpul era azi ca o imprimantă
de ultimă generaţie
doi cocoşi veseli şi verzi
umblau prin ochii mei
ca şi cum nu s-a întâmplat nimic

iar eu aveam planuri mari
cu câmpul acela
şi cu zgomotul lui verde abrupt
aveam de gând să-l dezbrac
de toată splendoarea
şi să-l iau acasă la mine

să-l pun covor în mijlocul camerei
să spun o rugăciune
în mijlocul sufletului
şi să-l salvez de dăunători

dar nu s-a întâmplat nimic
pentru că nu era azi primăvara aceea
timpurie în care cocoşii
se trezeau foarte devreme
şi anulau raţiunea
sau orice echilibru profetic

era doar o zi de toamnă
în care totul se liniştise
iar lumina ieşea dintr-o poantă
în trupul meu de femeie
cu norii în cap
(nu cu capul în nori)
iar câmpul era unul magnetic

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ministru

am fost maidanez
am doctoratul şi un dulap
plin
cu masterate!
când eram mic stăteam în marginea satului
aveam toaleta în păpuşoi
în natură
că aşa era la noi!
tata când era beat, mă bătea
mama spăla podelele la primarul din sat
am ieşit din părinţi deştepţi
nu-i aşa?
vărul meu vieţuia în mahalaua oraşului
era cam prostuţ, dar executa tot ce-i ziceam eu!
aveam în mine o mare ciudă
că mâncam numai cartofi şi aveam ghiozdanul rupt
de aceea mi-am pus în minte
să ajung mare
la oraş, ca să le arăt eu ce pot!
pe văru-miu l-am făcut preşedinte
de tribunal
acum am maşină la scară
şi servitor
pe-a carui spinare semnez
decrete!
am ajuns ministru
astazi am dat o ordonanţa de urgenţă
ca cei care fură
să fie reeducaţi în clase de şcoală
la fără frecvenţă

poezie de Viorel Muha (aprilie 2019)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia puternică

Poem dedicat dnei Rodica Galescu

Eram o tânără frumoasă
Cu o ochii verzi şi pielea de mătase
Nu ştiam ce inima îmi pregătea
Nu ştiam ce voi putea comunica
Eram singură şi poezia devenise aliatul meu
Un aliat fără de care azi nu aş fi fericită
Era un zid fără de oprelişti
Era un mod prin care mă salvam
Copii îmi dădeau speranţa
Şi viaţa mea avea un sens
Eram o femeie fericită
Aveam aproape totul
Eram o fiinţă preaiubită
De cei ce îi purtasem în pântece
Aveam acum un loc mai bun
Aveam o viaţă lungă şi frumoasă
Iubitul soţ m-a părăsit
Când lumea noastră ne era mai dragă
Singură am izbutit şi am crescut cei trei copii
Ce astăzi îmi sărută mâna
Şi îmi respectă dorul permanent
De tot ce am avut vreodată,
De iubirea lui necondiţionată
Şi de iubita mea fiica ce timpuriu ne-a părăsit.
Acum când stau de vorbă cu tine, fiică dragă,
Mă-ndrept cu paşii repezi şi-ti transmit
Că viaţa toată te-am simţit aproape
Că în momente critice tu m-ai susţinut
Te iubesc, iubită fiică...
Frumuseţe de necuprins
Înţelepciunea ne îndeamnă
Să fim mai buni şi preaiubiţi.

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nostalgie

Din degete îmi curgeau străzi prelungi
cuvintele se plimbau în silabe albe sau colorate
străzile duceau în parcuri unde lumina cânta prin ramuri
nu aveam nevoie de mişcare ca să înţeleg
aveam nevoie de inerţie de oprire într-un cuvânt
care să mă cuprindă
plimbarea ar fi fost o respiraţie peste febra unui sentiment
suflarea mamei peste o frunte arzândă de copil
care creşte prea repede pentru o copilărie mult prea scurtă
din degete îmi curgeau străzi care hoinăreau prin oameni
admirându-le inima şi ochii de culoarea lemnului neştiutor
odihnindu-se într-o poezie scrisă pe un laptop prăfuit
eram noapte şi eram poate primăvară
sigur nu eram om
pentru că prin mine nu se plimba nicio stradă
iar degetele le păstram cu nostalgie
de pe vremea când eram
copilărie

poezie de Simion Cozmescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Totul era simplu pentru mine: dacă te târăşti, vei fi strivit; nu mănânci, vei muri, dar nu în mâinile mele (mâinile-mi erau pretutindeni de când o întâlnisem pe Alice H.; mă simţeam neajutorat de răspunzător de când mi se întâmplase să mă aflu în Academia Brera sau la petrecerea profesorului H. la care nu participasem niciodată; la drept vorbind, lucrurile acestea n-au survenit nicidecum din întâmplare; am încercat să-i spun asta, însă de bună seamă că m-a înţeles greşit; va fi crezut că-i explicam cum un bărbat şi o femeie îşi sunt predestinaţi unul altuia şi era destul ca s-o înspăimânte; în realitate, nu m-am gândit niciodată la ea ca la o femeie, cel puţin nu ca la femeia mea şi nici nu sunt sigur că era femeie, deşi nu părea să fi fost altceva; mai mult, îmi dădeam seama că n-o interesam în niciun fel; dacă se afla acolo, era fiindcă se gândea că aveam eu nevoie de ea într-un fel; nu sunt sigur dacă nu cumva aveam nevoie ca ea să aibă nevoie de mine; în orice caz, de fiecare dată când o părăseam, eram plin de bucurie, invers de cum se întâmpla de fiecare dată când o vedeam pe T.; de fapt, T. mă făcea să mă simt stânjenit; le făcea tuturor viaţa grea, inclusiv ei înseşi).

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zarul vieţii

spiţele mele de viaţă din roata lumii
erau slăbite şi nu mai aveau dioptrii fine
eram la şcoala de orbi ai vremii
şi aveam numai zaruri din destine

de sus nu ştiam că cerul a început
ploaie de noroc prin clipe să trimită
ceasul timpului nu-l aveam din trecut
cântarul norocului nu era în mine

am rămas numai cu-n sigur zar măsluit
şi-al vieţii mele suflet de haos împânzit
eram un necunoscut pierdut în mulţime
umblând pe trotuarul meu de viaţă ca vrăjit

pierdusem cândva totul la masa destinului
respiram timpul numai prin nenoroc şi lipsă
nu trăiam în peşteri dar eram claustrofob
dormeam pe viitor şi învelitoare aveam trecut

viaţa mă lovea cu picioroange grele
am fost scos şi dat afară din mine
de hazard sunt acum îndreptat spre tine
din mulţime şi-ţi mulţumesc că eşti cu mine

poezie de Viorel Muha (august 2008)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Curcubeul era roşu

Aveam o suferinţă de spus lumii
Dar în aceea zi, lumea nu s-a trezit

Am umblat prin toate castelele ştiute
Să despart istorii de Dumnezei
Să usuc vreascuri pentru o iarnă
Fără zăpadă şi colindători

Aveam însă un zâmbet de arătat prietenilor
Dar în aceea clipă, ei nu mă vedeau

Atunci am răsturnat toate paharele din case
Le-am dat păsărilor tot grâul din hambare
Să pregătesc universul pentru o zi de toamnă
Fără culoare, fără timp şi fără secundare

Aveam totuşi o iubire pentru tine
Dar în această viaţă, nu m-ai privit

Am prins în braţe crinii şi trandafirii cei albi
Şi am mers spre marea-nvolburată
De la marginea hotarului dintre frică şi cald
Acolo, cu toţi m-aţi întrebat de ce am întârziat.

poezie de Anca Pepelea
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plecarea

Tramvaiul nu avea şosete fiindcă nici eu
nu mai aveam pantofi.
Nu avea şine din calea mea
fiindcă
ceasul meu "Racheta" era pe orbita
încheieturii
unui trecător.
Urma să plecâm la mare dar eram
dezbrăcat
de cuvinte.
În tren ne-am aruncat trenul
pe un stâlp
izolat
Dumnezeu ne-a iertat de păcate
pe bancă
în gară
cu un şuierat insolat de cuvinte!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi parcă-am prevestit momentul, de ieri, cu lipsa mea de chef...

Azi, inima mi-a dat de veste că am supus-o la canoane
Nu am simţit-o cam demult ca şi cum nici n-o mai aveam
A stat cuminte, suportând din partea mea atâtea toane
Şi cum aveam o ne-mplinire, sau un necaz, în ea dădeam...

Nu că aş fi ales din mine, s-o pedepsesc pe ea din toate,
Ce-alcătuiesc adâncul vieţii din trupul meu ce-a mai rămas.
Dar, cine simte-ntâi durerea şi lacrimile înnodate,
Dacă nu ea, care aude amărăciunea fără glas?

Mi-a dat vreo două trei cuţite şi s-a oprit pentru o clipă,
A vrut să fugă pe trahee, ca să mai poată respira,
Că-n locul unde-şi avea cuibul se instalase-un un fel de frică
Şi sângele închis de valve, nici nu pleca, nici nu intra...

Am stat de ziduri rezemată, cu ceaţa grea pe ochi şi minte,
Nu mă gândeam decât la Cookie că se va pierde-n cartier.
Şi-atunci am înălţat spre cer la Dumnezeu o rugăminte,
Să aibă grijă s-o adopte un om de suflet, dacă pier...

De mine nu-mi păsa, ba calmul ce m-a cuprins parcă vestea
Că pân-aici mi-a fost tot drumul şi liniştită aşteptam
Să cad uşor, dar poezia m-a zgâlţâit... inima mea
A început din nou să bată şi că atât a fost, speram...

Eram chiar lângă farmacie şi două fete sufletiste
M-au aşezat, să prind putere, cu apă rece m-au stropit
O nitro mi-au administrat sub limbă ( am observat cât sunt de triste)
Când drept în ochii mei albaştri, cu empatie m-au privit...

Acuma sunt din nou acasă, în mediul meu şi se impune
Să nu mai ies deloc afară, atâta cât va mai fi cald,
Deşi, să stau încă o lună între pereţi mă indispune
Dar, bine că am poezia şi-n ea am voie să mă scald.

Şi mă voi bucura de prieteni şi pe facebook voi fi prezentă
Cu versul optimist pe care, recomandat de Anatol
Nu-l voi abandona-n gustarul, din care azi am fost absentă
Dar, am avut motiv, prieteni, şi am crezut că pic în gol...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am născut dintr-un tată sifilitic. Din cauza bolii a orbit (când m-a conceput era deja orb), iar când aveam 2-3 ani a paralizat. Dar paralizia şi cecitatea aveau printre alte urmări pe aceea că nu putea, ca toată lumea, să urineze la toaletă... Urina în faţa mea, sub o pătură cu care, orb fiind, nu se acoperea prea bine. Ochii îi deveneau aproape albi; aveau atunci o expresie rătăcită, fără alt obiect decât o lume pe care doar el o vedea. Or, pentru mine, imaginea acelor ochi albi se leagă de imaginea ouălor; iar dacă, în cursul povestirii, vorbesc de ochi sau de ouă, de obicei apare şi urina.

Georges Bataille în Istoria ochiului (1928)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!