Oh, Master

sursele locale susţin
că ea se adaptează uşor
la viaţa în vid
unde poate locui fără mirare
între respiraţii adânci
printre roiuri de fluturi albi
cu panglici şi litere
pe genunchi
pregătindu-se în continuu
pentru ceva atât de mare şi intens
încât nu poate fi
prins în braţe, desenat sau arătat cu degetul

dimineaţa
când îşi piaptănă spiritul neîmblânzit
şi se îmbracă agale pentru incendiu
ea este mai frumoasă decât lupta de clasă
surpând maluri pentru cei nedreptăţiţi
înfigând steaguri şi săbii
în desenele de pe asfalt
cu genele trăgând de ploaia din nori

la prânz
păşeşte senin peste cărbunii
încinşi doar pentru ea
când se pierde şi se regăseşte
trage linii între tot şi nimic
când se simte iubită
radiază în pusee de febră
şi lumea
lumea se reazămă
în pasiunea ei pentru viaţă
în umăru-i gol ca o stâncă
cu toata impotenţa
ce le curge prin vene
aranjându-şi visele moi
între rigla lor şi creionul ei albastru

ce vuiet
înainte şi după ea
cum scurmă oamenii
ca un fel de pisică cu ochi speriaţi
mai ales noaptea

poezie de Corina Gina Papouis
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziua când la Lidl va fi închis

el se va da jos de pe cal
pe malul unei ape*
în care eu i-aş spăla mai întâi
ceva uşor, la mână
îl voi apuca de paloş şi
îl voi trage adânc în inimă
să-i simt,
ultima zbatere firească înainte de dragoste
trasându-mi hărţi între omoplaţi

din neant trupul lui se va face
vuiet şi lavă
şi tot ce încă ascund sub acoperiş îngheţat între respiraţii
va fi topit şi ţucat fără milă
într-o totală pauză de masă

gol cu mâna pe căpăstru şi faţa îngropată în sâni
mă va certa într-o celtică impecabilă
iar eu, cu ecusoanele de student smulse
i-aş arăta unde trăiesc dragonii
şi cum îi înveţi să mănânce trifoi

şi trasă de păr îi voi rupe
ţara şi scutul în două
îi voi astupa gura şi hăurile
cu mine
şi apoi îl voi ruga să îmi cureţe o portocală
şi să spună ceva

lumea va sta la coadă degeaba
printre lăzile goale de pâine
doar un cal maro
pe malul unei ape**
va privi în jos
de ruşine

*River Barrow
**River Thames

poezie de Corina Gina Papouis
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neîmblânzit

Spiritul meu goneşte în noapte
Ajunge la Troia, pe zid de cetate
Părtaş e la lupta lui Hector cu Ahile
Îmbracă armura la Termopile.
Sufletul meu se plimbă desculţ prin lume,
Alunecă-n hăuri, se îmbracă în genune,
Adoarme pe un nor aşteptând dimineaţa
Când norii se nasc şi tremură ceaţa...
La Masala adoarme între aripi de vultur
Prea târziu să salveze şi ultimul flutur
Şi-ar vrea pe fruntea lor să aşeze nimb
Pentru tot ce nu s-a oferit la schimb.
Dar poate totul e doar o poveste,
Şi doar spiritul meu tot caută-n lume
De vină e vântul ce mă cheamă pe creste.
Vântul de seară mă strigă pe nume!

poezie de Lidia Pasat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem_fără_titlu

fără lună ceru-i o necunoscută
un xyz aruncat între timp şi spaţiu
un telefon fără ton
la care vorbim
în minutele libere
între vieţile şi morţile noastre

fără soare sunt un vers anonim
un geniu cu ecuson fără umbră
un du-te vino continuu între
două puncte licărind
pe o hartă veche din univers
unde toţi îşi caută comoara

fără tine nu am zgomot
fără zgomot nu am somn
fără somn nu pot visa
şi fără vis
fără vis acest poem nu există

poezie de Corina Gina Papouis
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate că nu ştii dar viaţa este despre iubire

restul sunt doar agrafe de prins dovezile
în dosare cu pereţi şi acareturi
sau pe câmpii cu flori şi fluturi
şi
poate că trebuia să subliniez asta mai demult
viaţa este şi despre muzică
care e tot o formă de iubire

ceva mai curată
poate un pic mai universală
chiar şi poezia este despre iubire
uneori şi despre partea mai întunecată a iubirii

poate că nu ştii
dar până şi războaiele se fac din iubire şi ură
toate crimele
toate nedreptăţile
sunt doar conseciinţe colaterale ale iubirii

mi-ai tot spus că nu pot iubi pe toată lumea
că am de ales între zi şi noapte
între soare şi lună
între alfa şi omega
şi eu ca un nebun tot încerc imposibilul
punând în agrafe zi de zi toate dovezile
uitând să mă iubesc
tocmai pe mine

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uneori se spune că oamenii de ştiinţă sunt lipsiţi de romantism, că pasiunea lor pentru a afla, jefuieşte lumea de frumuseţe şi mister. Dar, nu este neliniştitor să înţelegem cum funcţionează lumea de fapt - că lumina albă este alcătuită din culori, că culoarea este modul în care noi percepem lungimile de undă ale luminii, că aerul transparent reflectă lumina care comportându-se în acest mod face discriminare între unde şi că cerul este albastru pentru acelaşi motiv pentru care apusul de soare este roşu. Nu face nici un rău romantismului unui apus de soare dacă cunoaştem câte ceva despre acesta.

citat celebru din Carl Sagan
Adăugat de Catalin Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Continuum

"Cu braţele deschise stăteam pe marginea abisului şi
respiram mireasma din adâncuri. Vai, şi n-am putut să ridic piciorul şi să pun
capăt tuturor chinurilor!" - Goethe

viaţa te leagă la ochi şi îţi pune trapezul în mână
că vrei că nu vrei e un număr nou
cu sau fără plasă
că vrei că nu vrei începe muzica
începi să cânţi
what the hell am I doing here

când ţi-e frică de foc şi de tigri
nu înţelegi bine versurile şi ritmul
dar îţi aşezi cu graţie talpa pe ultima gură de aer
simţi cum emoţiile îţi umplu porii
curgând printre buze şi degete,
cum oamenii intră şi ies din tine
ca printr-o sită
şi nu ai cum să îi opreşti
şi eşti şi nu eşti când trăieşti şi nu trăieşti cu ei şi fără ei

şi chipul tău blând şi crud
acum întuneric acum lumină
acum coboară acum urcă
în lumina reflectorului
ţinând în dinţi sufletul ca pe un
pui de animal sălbatic în mijlocul vâltorii

te bălăngăni în vid
între a fost şi n-a fost
între aproape şi departe
între trecut şi prezent
sub ochii lacomi şi goi ai publicului
care au plătit să te admire căzând

dar ei nu îţi pot vedea inima
cu muşchii ei din metal încins
nu îţi pot gusta frica de tigri şi foc
scurmând în vene
nu îţi pot auzi speranţa
horcăind noaptea în coşul pieptului

că vrei că nu vrei numărul se va termina
nu te vei mai ţine de nimic
vei oferi reverenţe şi zâmbete tuturor
îţi vei aduna florile aplauzele şi ultimele puteri
îţi vei mângâia pe cap tigrii rânjind în jurul focului
şi îţi vei pune ceasul să sune
pentru a doua zi

poezie de Corina Gina Papouis
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cinismul poetic lasă loc metaforei

cel puţin pentru o ciocnire cu scântei
între un refren idiot şi un bis cumsecade
oricum e ceva mai mult decât indiferenţa
deşi oamenii se străduiesc să meargă mână în mână
ca dintr-o lipsă acută de orientare
sau poate este doar o nevoie ombilicală de a dansa
chiar şi atunci când îşi aleargă simţurile
ca pe nişte fluturi orbiţi de lumină
iar tu râzi ca o floarea-soarelui la lună
întotdeauna cu un milimetru mai mult
decât pot eu înţelege

oamenii se ascund mai tot timpul foarte bine
cel mai mult de propriul lor eu
iar faptul că uneori ne strângem mâinile
ca într-un sărut scăpat de acasă
e tot o formă de cinism romantic
între cântatul cocoşului
şi veşnica cotcodăceală de advertising

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pierderea speranţei

Ea nu-şi pierde speranţa în timp ce
se roagă. Nu este deloc simplu,
mai ales atunci când sună clopotele
pentru tot ceea ce se poate înălţa
dar nu se înalţă, ci se scufundă.

Un ţipăt poate însemna
un coşmar sau o frontieră pentru sfinţenie
atunci când infinitul este în interior.

Viaţa este o iluzie sau
o mască a unui ego şi poate că această disimulare
are scopul de a rostogoli acest ego
într-un haos mai mare decât Mare Imbrium numită şi Marea de Lacrimi. Ea crede că atât cât are este suficient pentru ea.

Ea este încă recunoscătoare lui Dumnezeu,
deşi oarbecăieşte şi pare a fi
un robot care suflă în nisipul fierbinte
pentru a face obiecte de sticlă,
transparente, aproape invizibile.

Viaţa ei pare a fi un cristal de Murano
din care lipseşte conţinutul.
Poate că îşi doreşte doar un simplu sfârşit ;
nicidecum să fie mântuită.
Poate că trebuie să mediteze
ca să înţeleagă lipsa de sens
a condiţiei sale umane.

Nu poate ţine pasul cu nimic nou
în timp ce este blocată de acele obiecte
pe cale de dispariţie -vizibilitate, viziune.

Umbra ei se adânceşte în profunzimea sufletului,
se transformă într-o frică care roade
şi dă contur acelei tăceri stranii, tăcere care este absorbită de pereţi.

În timp ce îşi digeră visele cubice,
îi este frică că se va pierde în sine ;
îi este frică de propria ei metamorfoză..

Reîntoarcerea în propriul ei abis intern
este o târâire ciclică, inelară, dar nu o resemnare
şi poate un râs pietrificat, un rânjet.

Deasupra capului ei, câţiva nori
sunt pe punctul de a se ciocni ; cer plin de fulgere.

Poate că are nevoie de Dumnezeu,
dar ea se gândeşte doar la acele întrebări
lipsite de răspunsuri; îşi ineacă dorinţele în băutură
şi cade într-un somn psihedelic,
unde nu se mai poate ruga.

Poate că a fi în braţele lui Morfeu este
un refugiu. Nu pierde speranţa că se va trezi în Rai.

Când se poate considera că un cuvânt este pierdut?

poezie de Marieta Măglaş (3 noiembrie 2023)
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

E noaptea nopţilor

toate cărţile pe care le citesc au trecut prin mine,
au crescut, au înflorit
şi au căzut în lume să o facă mai frumoasă
dar lumea nu poate să iasă din stereotipuri sau poate că nu vrea
e mai comod să treci prin aceleaşi hârtoape
decât să faci potecă nouă
între o naştere şi o moarte e doar o viaţă
plină sau goală dar trăită
petrecută prin deşertul de cenuşă
şi prin marea lacrimilor
amară ca uitarea
şi grea ca istovirea
cerurile se deschid lăsând stelele la fereastră
la fel ca baierele pământului
al cărui plânset se pierde uşor tremurat
nu întotdeauna vasele cu apă
devin vase cu vin scump
iar cuvântul se pierde în lume
neascultat. nedorit.
iubire. adevăr.
pe cât de suficient
pe atât de ineficient

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu pentru tine mă rog, acum, natură

Stau în genunchi, în iarba-naltă,
Şi pentru tine, eu mă rog, natură,
Să supravieţuieşti
În lumea mea modernă,
Să nu te piardă, a omenirii viitură.
Să-ţi mai rămână falnici codrii înalţi,
Şi verde iarba din câmpie,
Iar florile să nu-şi piardă mirosul,
Şi minunatele culori,
Tot limpezi, izvoarele-ţi rămâie.

Stau în genunchi, în iarba-naltă,
Şi pentru tine, eu mă rog, natură,
Să-i ţii în braţe; pe cei ce te iubesc,
Adevăraţi prieteni să-ţi rămână.
Să te preamărească păsările în cântul lor,
Şi trecătorul să uite să mai plece,
Iar copilaşi fugind, după mici fluturi,
Picioarele în rouă să le înece,
Şi-atunci, când cad, împleticiţi prin iarbă,
Să nu plângă prea tare,
Că nu e asfalt dur, e iarbă şi e rouă.

Stau în genunchi, în iarba-naltă,
Şi pentru tine, eu mă rog, natură,
Să-ţi mai rămână mare a ta putere,
Să poţi să lupţi, cu cei ce rău-ţi vor,
Şi nu-nţeleg că tu eşti o minune,
Căci vreau să te cunoască, ca şi mine,
Copiii, nepoţii şi stră şi strănepoţii,
Din generaţiile ce vor să vie.

poezie de Valeria Mahok (23 mai 1992)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce oamenii pe care mânia îi face să roşească sunt mai puţin de temut decât pe cei pe care-i face să pălească. Astfel, vedem că unele persoane pălesc sau tremură când se mânie, după cum vedem altele care roşesc şi uneori chiar plâng la mânie. Se crede îndeobşte că mânia celor care pălesc este mai de temut decât a celor care roşesc. Explicaţia este că atunci când un om nu poate sau nu vrea să se răzbune astfel decât prin mimică şi prin cuvinte, el pune în acţiune întreaga sa căldură şi întreaga sa forţă încă din primele clipe ale emoţiei, din care pricină se înroşeşte, pe lângă că uneori regretul şi mila pe care le simte omul pentru sine însuşi, pentru că nu poate să se răzbune îl fac să plângă. Şi dimpotrivă, cei care se abţin şi se decid pentru o răzbunare mai mare devin trişti, socotind că fapta care i-a mâniat îi obligă să se răzbune. Dar când trec apoi la făptuirea răzbunării se încălzesc cu atât mai mult, cu cât au fost mai reci la început, la fel cum febrele care încep cu frig sunt de obicei cele mai violente.

citat clasic din Descartes
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doza de realism. Orice comportament uman are în spate o motivaţie egoistă. Oamenii nu îţi sunt loiali ţie, ci te vor în viaţa lor pentru ceea ce le oferi, pentru cum se simt când sunt cu tine. De fapt, dorinţa lor ca tu să faci parte din viaţa lor este o reflecţie a intereselor lor egoiste. Când nu mai au nevoie de tine, când relaţia nu le mai este de folos, se vor îndepărta de tine. Acceptă asta pentru că şi tu faci la fel. Aşa suntem noi oamenii construiţi şi cumva este normal ca fiecare să îşi urmească interesul propriu. Nu are niciun sens să suferi când se încheie un capitol, ci bucură-te de tot ceea ce ai trăit şi învăţat de la oamenii care au fost în viaţa ta. Cu bune, cu lecţii, viaţa merge înainte!

citat din Ursula Yvonne Sandner
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am îndrăznit să fiu copil o clipă

Cât de nefericită poate fi viaţa fără copilărie.
Clipa se făcuse sferică după trebuinţa viselor mele.
Ce pot fi visele dacă nu o stare fără senzaţie dureroasă?
Urcă şi coboră din soare, îmbrăcând câte o aureolă fiecare pentru cât de mult mă apasă suferinţa acestei lumi.
Lumea aleargă spre idealuri false pentru a deveni strălucitoare mai mult decât îi este dat să fie. Oamenii trăiesc într-o permanentă tensiune, remarcând insuficienţa ca pe un sentiment al sfârşirii lor, o agonie ultradimensională şi epuizantă care nu aduce nimic bun acestei lumi.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut lumea aşa cum e.
Am găsit în clipă strălucirea desăvărşită – copilăria ca un privilegiu al vieţii, copilăria ca o mare purificare a sufletului între viaţa cosmică de dinainte şi un nou început organic al său.
Cât de nefericit poate fi un suflet fără copilărie, cât de nefericit ar fi un fluture fără floare, cât de nefericită ar fi o floare fără ploaie, cât de nefericit poate fi omul fără raţiune.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut cum se irosesc oamenii. Nu mă plâng de nimic. Aştept o ninsoare abundentă să înflorească pământul ca într-o primăvară polară. Albul acoperă întunericul din oameni şi am mai multă vreme să vorbesc cu mine despre mine.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă ca să nu pierd încrederea în oameni. Am văzut prăbşirea lor între frământări şi obsesii
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut o lume fără fundament, înstrăinată de Dumnezeu.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă când am aflat semnificaţia timpului şi mi s-a făcut frică de necunoscut.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut avarul din care nu mai rămăsese nimic decât banul.
Cât de nefericită poate fi viaţa fără copilărie...
Cât de nefericit poate fi copacul fără frunze, izolat de iarnă într-o halucinaţie albă.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi n-am mai simţit pământul sub picioare: eram melancolie, speranţă, zbor, nevinovăţie, transparenţă, luciditate...
Ce fericit este copilul, trăindu-şi fantezia într-o inocenţă totală, ce fericit poate fi îngerul în conştiinţa lui: aşa simte şi el zborul dincolo de orice imaginaţie odată cu copilul – când în cer, când pe pământ într-o armonie perfectă.
N-aş fi ştiut toate astea dacă n-aş fi îndrăznit să fiu copil o clipă, o aripă de vânt –moneda convertibilă a oricărui vis.

poezie de Camelia Opriţa din Cuvântul din lumina condeiului Literatură pentru minte, inimă şi suflet (27 noiembrie 2007)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Over & over

când vine de la lucru,
păşind drept şi obosit
printre ruine şi nori
îşi aşază pe masă tacticos
inima secera şi ciocanul
apoi ascultă lupii urlând
dintr-o limbă în alta
prin crăpăturile lumii
spre lună (luna e
o lampă cu senzori pe care
gândul la el o aprinde
c-un vis)

atunci apar eu
din depărtarea ce se face
din ce în ce mai mică
sărind peste valurile oarbe ce rup
din ambele ţărmuri
jumătate iarnă, jumătate
buimacă de dragoste
plimbându-mi genele ude peste
mândria lui

prin somn vorbeşte mult despre viaţă
eu îl corectez şi el se alintă
(undeva între Crişana şi predicat)
însă eu ştiu cum
să supravieţuiesc
docilă printre căprioare
tigri şi păpădii
cu poşeta pe umăr

îi sărut uşor braţul sculptat în fier şi miere
şi mă întind ca o rană deschisă
înmugurind lângă el
(el fiind numai şi numai al meu)
aşteptând ca buzele lui să mă umple
sa mă golească
sa mă trezească din vis
tătă tătă tătă
c-un ţuc

poezie de Corina Gina Papouis
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii care reuşesc în viaţă, judecă la fel cum judecă toată lumea. Ei însă nu se lasă orbiţi de judecată şi găsesc puterea de a găsi ceva bun şi în cea mai mare mizerie. Cei mai nefericiţi oameni sunt aceia care îşi blochează capacitatea de învăţare datorită altor oameni pentru că îi judecă. Când judeci, pui eticheta de "vai de capul tău, ce mă poţi tu învăţa pe mine?" altor oameni – dar surpriză! Orice om te poate învăţa multe lucruri pentru că are o experienţă unică de viaţă. Cum e să înveţi din experienţa tuturor şi cum e să înveţi doar din a ta? Diferenţa e uriaşă. Diferenţa e cam aceeaşi ca dintre oamenii care reuşesc şi cei care nu. Pentru că toţi judecăm, dar oamenii care reuşesc aleg ce să facă cu judecata. Ceilalţi se lasă prostiţi şi sabotaţi de propria lor minte care – din comoditate pentru a nu face efortul de a gândi suplimentar – pune o etichetă. Şi mintea are zona ei de confort, iar tu îi poţi cădea pradă dacă nu eşti proactiv.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un nimic pentru oricine...

E greu în lumea asta slută, să te strecori printre elite, când cei sus-puşi, infatuaţii nu fac decât să te evite...
Se cred superiori şi nasul îl poartă-n sus, că le miroase poemul tău cu rimă-a mus, iar ei au versul alb în oase...
Aruncă vorbe la-ntâmplare, fără majuscule şi punct... ce cratimă, ce întrebare? Ei au decorul lor disjunct,
În care nu au loc sărmanii şi fără pile eşti un prost, un nimeni printre toţi golanii, deşi ei mai golani au fost...
Când ai bun simţ şi n-ai tupeul de-a te-nfoia ca un păun, înjuri de mamă ADN-ul, că n-ai o genă de tăun...
Rastelul ţi-este fără arme şi nici să tragi nu ştii măcar, şi fără gloanţe şi port-arme şi fără bani în buzunar
Eşti un nimic pentru oricine, dar mai ales pentru juraţi... ei te condamnă la ruşine deşi sunt cei mai necuraţi...
E greu în lumea asta mare, să şerpuieşti printre-aroganţi, când ai ghiulele la picioare şi-n jurul tău, doar intriganţi...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urmaşii lui Otello...

Otello, au început să te imite urmaşii...
cu ochi sângerii plini de setea răzbunării,
din prosteşti gelozii ce-a cuprins mai nou lumea.
Concurenţa, egoismul ei maladiv urmată de crime
îl gâdilă zilnic pe Dracu între coarne,
fără frica zilei de mâine sau inconştient.
Cele bune ale firi tale Otello râmân neobservate,
se vând prietenii între ei pentru ambiţii necurate,
iar Desdemonele lor trişate plâng acasă în rate.
Pentru unii jumătatea lor este slugă sau marfă,
mai mult sau mai puţin preţioasă,
viaţa e trecătoare, calitatea ei îndoielnică, falsă...
prostia omenească n-are cote sau norme.
Treziţi-vă oameni, din beţia frustrărilor
ce sufletul latent vă mutilează,
urmaţi visurile sănătoase, pentru o viaţă frumoasă.
Oameni buni!
Schimbaţi scenariul dintre Otello şi Desdemona,
cu fericiri împlinite în familia de acasă
şi bucuria va curge din torente divine,
Iar Shakespeare şi Dumnezeu la masa tratativelor...
fericiţi vor surâde.

poezie de Valeria Mahok (31 august 2018)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

John Laroche: Ştii de ce îmi plac mie plantele?
Susan Orlean: Nu.
John Laroche: Pentru că se adaptează atât de uşor. Adaptarea este un proces intens. Înseamnă că ţi-ai dat seama cum poţi progresa în lumea asta.
Susan Orlean (după o pauză): Da, dar plantelor le este mult mai uşor. Ce vreau să spun este că ele nu au memorie. Ele merg doar mai departe. Pentru o persoană însă, adaptarea este aproape ruşinoasă. E ca şi cum ar fugi.

replici din filmul artistic Hoţul de orhidee
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic mai fals, nimic mai adevărat

sub formă de carte m-am împărtăşit
pentru tine
am cusut cu aţă albă gândurile mele
şi toate s-au făcut poezie
nimic mai fals nimic mai adevărat

într-un moment de luciditate
fiecare gând devine tortură psihometrică
în care îmi ucid treptat fobiile şi
toate durerile de inimă mor
amintindu-mi de mine

la început
m-am arătat lumii sub formă de înger
uşor uimită
lumea şi-a desfăcut braţele şi m-a primit
între sânii ei
se cuibăreşte mereu un copil

pentru tine
a murit Hristos
a plâns din greşeală
peste versurile mele
şi tu dormi
prins de-mbrăţişarea lor

sub formă de carte m-am împărtăşit
pentru tine
am trimis solie îngerului nenăscut
să scrie poezie în următoarea viaţă
nimic mai fals nimic mai adevărat

poezie de Emma Brad
Adăugat de Emma Brad
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt bolnav

de invizibilitate şi nu mă vindec
cu untură de câine
sau după trei ani de puşcărie
grea ca doi sâni
cu bătăi zilnice până leşinam
de foame dementă ca o reţea
de nervi învăluiţi în bandaje
am stat în faţa lor
zi de zi timp de un an
nimeni nu m-a văzut
eram sărac ca toţi săracii
poate şi mai sărac decât ei
dar vizitat din când în când
de forţe colosale
de un destin măreţ
ce se întrupează într-un personaj umil
care ajunge să vă orbească
cu lumina lui
eu am altă maca albornoz
ea luminează şi străluceşte la cota zero
o să înceapă şi aici un război din cauza ei
pentru ea merită să înceapă un război civil
sunt atât de invizibil
încât m-au bătut pentru că mi-am încurcat
urechile cu locuitorii din chinche
loveau între urechile care se vedeau
eu nu mă vedeam
dar urechile altui ţăran se văd
este o baladă în care lumea
rămâne la fel de fabuloasă
de câteva mii de ani
strânsă între neputinţă
şi transformări magice

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!