Pustnicul

I
Muntele Golgota. Întuneric. Un soare mic se vede
sângeriu prin pâclă deasă. Pe-o stâncă şade Lucifer
cu aripi de liliac, cu ochii luminoşi de fosfor. Priveşte
neclintit parcă ar asculta ceva-n tăcere.

LUCIFER

Nu s-aude-n larg decât mişcarea
pământului prin lume.

Cu aripile sprijinite-n pietre-aştept
de-un veac aici.
Când am urcat cărarea
părea că duc în spate-o cruce grea,
şi spini ce atârnau în aer mă-nţepau pe frunte.

Dacă semnele nu mint,
călcâile îmi odihnesc
pe stâncile spânzurătorilor.

SPIRITUL PĂMÂNTULUI
o voce din adânc

Cu nouri grei de păcură m-am învălit
şi c-un potop de fulgere topit-am asprele verigi
în care ferecat păzeam adâncul lumii.
De-acum îmi sunt stăpân
şi pribegind prin cosmice vâltori
într-un avânt de flacări voi înfrânge
stavila ce mă desparte de tărie.
Din veci mă arde-acelaşi gând:
să fii pământ - şi totuşi să luceşti ca stea!
Mă bate-n piept al mării val,
s-apropie izbânda mea.

LUCIFER
Din când în când din scoica ta de lut
te-aud,
Duh cârtitor,
cum blestemi omenescul neastâmpăr făr' de spor.

SPIRITUL PĂMÂNTULUI

O clipă i-am crezut arhangheli
în spadă şi-n privire crunţi,
cu suflete
ca nişte munţi.
În al nădejdii zbor
le-am dat ogorul meu, ca să-1 ridice-n cer,
şi doar cu stârvuri m-am ales
pe urma lor.

LUCIFER

Din adâncimea ta te plângi
că-n bine ei au fost pitici,
din înălţimea mea regret
că-n rău au fost cam tot aşa de mici.

SPIRITUL PĂMÂNTULUI
Aş vrea din mare să stârnesc un vânt,
în lună să le spulber ţintirimele
şi urnele de scrum
adăpostite în pământ.

LUCIFER
tace
Un fulger luminează întreg orizontul.
Către cer:
De-un veac tot stau aici.
Stăpâne, poţi începe:
morţii ne aşteaptă!
O vorbă de le zici,
spre Tine ei se-ndreaptă
răsărind din neguri,
răsărind din stepe,
Stăpâne, poţi începe!

Alt fulger
Întunericul creşte, ochii lui Lucifer luminează ca două stele gemene. După un răstimp apare Adam. Suie cărarea şi ajuns în vârful Golgo¬tei suflă în bucium în cele patru părţi ale 1u¬mii. Un al treilea fulger.

II
Un cimitir cu cruci de lemn. Întuneric de amurg. Vân¬tul vâjie prin plopii din faţa unei clopotniţe şi mişcă din când în când clopotul.
S-apropie spiritul - alburiu, străveziu, astral - al Pustnicului. Trece printre cruci.

SPIRITUL PUSTNICULUI

Speriat de-nţelepciunea caldă, plină de ispite,
ce mi-o şoptea-n urechi
frumuseţea lumilor - am căutat deşertul.
M-am ascuns în scorburi de leproşi
ori vizuini înguste,
şi numai faguri proaspeţi mi-au fost hrana
şi lăcuste.

Vânturi de nisip mi-au ars pleoapele-nroşite
şi vulturi galbeni s-adunau cunună-n jurul meu
ca-n preajma unui stârv.

De lungi mătănii mi s-au îngroşat genunchii
la fel cu ai cămilelor
ce zac pe aşternut de piatră.
Şi ani şi ani - statornic - trupul mi 1-am biciuit
cu râsul şi ocara tuturor
sălbaticelor mele gânduri aspre ca de foc.

S-aude dangătul ruginit al clopotului.

Nici vii,
nici morti.
Un vânt pustiu dă pinteni clopotului greu
ce-a mai rămas în turn.

Pe cine-ar mai putea să cheme?
Au răsărit de prin morminte trupurile reci
ca primăvara mugurii din ramuri
şi numai eu colind din cimitir în cimitir
şi nicăieri nu-mi aflu oasele împrăştiate
ca florile de prun, curate, albe în noroi.

Le-am căutat prin peşteri şi prin fund de ape,
prin umede progădii la răscruci
şi pe sub lespezi vechi de mânăstiri,
dar nu mi le-am găsit.

S-apropie de-un mormânt, îi smulge cu putere crucea de lemn şi priveşte cercetător înăuntru. Rând pe rând scoate şi celelalte cruci. La unul dintre morminte cade în genunchi şi scurmă cu mânile în iarbă.

Pământule, dă-mi trupul înapoi,
Pământule tâlhar, de ce mi 1-ai furat,
de ce mi 1-ai ascuns în sânul tău de sloi?
De 1-am hulit
a fost al meu:
dă-mi trupul, trupul înapoi!

III
În spaţiul nespaţial al cerului. Nouri. Lucifer stă tăcut în lumină, roşu ca de foc şi ascultă.

VEŞNICUL
nevăzut

Eu sunt marea şi izvorul şi sunt bun,
Eu sunt marea şi izvorul şi sunt drept.

CORUL CELOR BUNI
ascunşi în lumină

Mantaua bolţii largi Tu o purtai pe umeri,
noi ne ţineam cu mânile de cer
cum prunci neştiutori se ţin
de haina mumelor pe drum.
Şi ne rugam:
Stăpâne blând, nu ne uita!
Azi clipele de-ndemnuri bune ni le numeri
şi surâzând ne chemi la dreapta Ta.

OSÂNDIŢII
în întuneric

Parc-am păşi pe capete de şerpi,
vârtejuri de pucioasă - măzărichea iadului
¬ne-ncolâcesc picioarele.
Prăpăstiile scuipă-n calea noastră
şuier de năpârci.
În hohot dracii de pe muchi ne-ntâmpină
cu flori de spânz
şi mătrăgună,
stupi de viespi în plete ni s-adună.

Pe nouri vine spiritul rătăcitor al Pustnicului şi priveşte-ntrebător spre Lucifer. S-aude:

TEOLOGUL
nevăzut

Ca nentrecut iniţiat în lucrurile sfinte
am fost numit de lume doctor invincibilis.
Azi intru-n forma celor drepţi.

O singură-ndoială mă mai chinuie
în cleştele-i de fer,
sunt îngrijat de soarta ta, o, Lucifer!
Răspunde-mi, ţi s-a dat sau nu şi ţie
putinţa mântuirii?
N-aş vrea să cad în erezie.

LUCIFER

O, mare-i cuminţenia cerească cea de veci,
ce bine a ştiut s-aleagă oile dintre berbeci.

Către teolog:

De teamă să nu cazi în erezie - fără ură
tu ceri şi de la dracu-nvăţătură.
În numele lui Dumnezeu, dar cu-ajutorul meu,
în marile şi neuitatele sinoade
din orice întrebări schiloade
ai stors un bob de-nţelepciune.
Dar vezi, acum mi-e greu
să-ţi dau răspuns. Când eu-s în joc,
îmi place să păstrez misterul;
de vrei însă dogmaticei să-i faci un epilog,
iată:
tocmai sosi la judecată
un biet întârziat.
E duhul unui pustnic, vine fără trup,
cât a trăit şi 1-a urât aşa de mult
că la-nviere nu 1-a mai găsit.
Ce crezi - maestre nentrecut?

TEOLOGUL

Mă văd stângaci.
Nici hotărârile din Laudiceea
n-au prevăzut această întâmplare.
Dar meşteşugul mi-1 ascut:
Păcatul - e un rod de-al lutului, de aceea
cred că nimenea nu-1 poate judeca
fără de haina lui de lut.

LUCIFER

Când e vorba de osânde
nu-ndrăznesc cu doctorii angelici să discut.

Către Pustnic:

Nenorocite duh, rămâne deci să te întorci
pe urgisitul bulgăr de pământ,
să-ţi cauţi moaştele de sfânt
şi toate oasele uitate.
De vrei poţi încerca şi-n altă parte:
Ştiu eu? - pe alte stele - şi prin alte zodii.
A racului - pe cât se poate.

Spiritul Pustnicului pleacă.

LUCIFER
singur

De câte ori priveam această ordine divină
şi lumea văduvă de cel din urmă strop
de minte,
aş fi voit în faţa Celui Veşnic blând să mă ridic
în arătarea mea de şarpe fără vină-
- şi îmbiindu-i mărul cunoştinţei
umilit să-i zic:
Nu ţi-ar strica, Înalt-Prea-Sfinte,
să guşti din el şi Tu un pic.

poezie celebră de Lucian Blaga din Paşii profetului (1921)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce este mai absurd şi mai lipsit de evlavie decât să i se atribuie numele de lucifer diavolului. Intelectul lui lucifer este spiritul inteligenţei şi dragostei. Este (nu pot scrie cea mai mare hulă, cea împotriva Duhului Sfânt). Iar lucifer corporal este cel mai mare agent al magnetismului universal.

citat din Eliphas Levi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Către Lucifer

Împrumută spiritului flacăra ta, dogorîtoare deprimare;
Suspinând iese în miez de noapte capul,
Pe înverzita primăvăratică colină; unde demult
A sângerat un blând mieluţ, suferind profunda
Durere; însă urmează întunecata umbră
A răului, sau ridică umedele aripi
Spre auritul disc al soarelui şi zdruncină
Un ton de clopot spre pieptul de durere rupt,
Sălbatică speranţă; a beznei prăbuşire-nflăcărată.

Comentarii

Textul aparţine antumelor şi are două variante intitulate "Rugă". Cele trei texte care nu diferă semnificativ unele de altele, prin folosirea zonelor de cuvinte şi a imaginilor, au fost scrise la începutul anului 1914. Cu toate acestea, o comparaţie a celor trei versiuni ar putea arăta în mod clar cum textele lui Trakl câştigă substanţă.
Lucifer, "aducătorul de lumină", este o figură de o importanţă deosebită în opera lui Trakl.
Parţial la nivelul identificării personale, mai relevant însă pentru contextul literar-istoric, la nivelul unei linii tradiţionaliste provenită din romantism prin simbolismul francez.
Textul de referinţă pentru această poezie este "Cântec Occidental". Prin comparaţie, "Către Lucifer" pare o notă marginală, ca material de lucru, sau doar o parafrază. Cu privire la poezia "Către Lucifer" care a fost scrisă, probabil, la scurt timp după "Cântec Occidental", ea poate fi interpretată şi ca o încercare de radicalizare a "Cântului Occidental".
O comparaţie a celor două texte sprijină şi diviziunea operelor, conform cărora Trakl a găsit la începutul anului 1914 un nou stadiu al dezvoltării sale poetice.
De două ori, la începutul şi la sfârşitul poemului, focul este abordat, în imaginile: "împrumută spiritului flacăra" şi "a beznei prăbuşire-nflăcărată", referindu-se la căderea îngerilor şi la focul din iad. În acelaşi timp cu: "a-nsângerat un blând mieluţ", el se adresează iconografiei lui Hristos.
"Spiritul" trebuie să fie hrănit de flacără - un motiv pe care îl regăsim la sfârşitul lui 1914 în "Grodek". De aceea se poate înţelege în "Către Lucifer" o articulaţie între cele două texte remarcabile "Cântec Occidental" şi "Grodek". Un text care este caracteristic pentru dinamica internă şi consecvenţa operei lui Trakl.
Pentru Trakl însuşi, căruia textul i s-a părut neterminat şi în mod evident, pentru el, nu era suficient de semnificativ pentru a-l oferi publicării. "Rugă" a fost publicat în 1939, de către Erhard Buschbeck din cele două variante, "Către Lucifer" abia în anul în 1949.

poezie clasică de Georg Trakl din Versuri - traducere, prefaţă şi comentarii de Christian W. Schenk, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Hyperion
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucifer este purtătorul luminii. Nume straniu şi misterios al celui ce este Spiritul întunericului! Lucifer, fiul dimineţii! Este cel care aduce lumina şi în toată splendoarea sa intolerabilă orbeşte pe cei slabi sau sufletele egoiste.

Albert Pike în Dogmă şi ritual
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din când în când...

Eu te-am iubit îmi pare-un veac, tu nici măcar din când în când,
Şi nici ai vrut să alinezi al meu amar din când în când.
Erai frumoasă cum nu e nimic în cer şi pe pământ;
Azi nu mai eşti precum ai fost, frumoasă doar din când în când
Şi ochii tăi ce străluceau mistuitor şi înfocat
Sunt osteniţi şi se aprind cu mult mai rar din când în când.
O, spune-mi, suflet dulce, tu, pe care-atâta l-am iubit,
Dac-ai aflat în calea ta vrun solitar din când în când,
Care de-adâncul meu amor atâta de nemărginit
Măcar ca-n vis să-ţi fi adus aminte iar din când în când.
Nu! Ai trecut din mâni în mâni prin toţi acei oameni de rând,
Tu, trupul tău cel dulce plin le-ai dat în dar din când în când,
Cu al tău suflet aşa cald ş-adormitor nu i-ai atins,
O, şi nici unul n-a-nţeles atâta har din când în când.
Cu câtă inspirare eu, cu cât înalt ceresc avânt
Apropiam de gura mea acest păhar din când în când!
O, iubeam umbra ta şi tot ce e în tine, tot ce eşti
Şi astăzi dacă mă gândesc, nebunesc iar din când în când.
Dar vai! pierdută astăzi eşti, orice dorinţă a pierit;
Tot încă visu-l urmăresc şi, în zădar din când în când,
Tot te mai văz naintea mea plutind ca-n vis, pierdută da,
Cu buze supte, c-un obraz ca şi de var, din când în când.
Pasărea Phoenix, numai ea, răsare din cenuşa ei,
Dar oameni ce se mistuiesc nu mai răsar din când în când.
Că a mea viaţ-ai chinuit, iertai demult, ci-mi pare rău.
L-al tău trecut eu mă gândesc cu-atât amar din când în când.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu cât Doamne

Cu cât Doamne eu mă vreau
Să fiu Isus lângă Tine
Cu atât fiinţa-ţi dau
Doar cu Tine eu să stau
Prinţ al slăvilor divine

Cu cât Isus eu doresc
Tu în braţe să mă prinzi
Cu atât eu te slăvesc
Căci Fiinţa îţi iubesc
Şi în Duhul mă cuprinzi

Cu cât Doamne pe cărare
Umblu numai după Tine
Eu prin har şi îndurare
Îţi slăvesc Numele-ţi mare
Onorat să fii de mine

Căci îţi cânt a Ta Fiinţă
Şi te laud te cinstesc
În a Ta făgăduinţă
Vreau să umblu prin credinţă
Veşnic dar să te slăvesc

Cu cât Doamne Tu îmi eşti
Azi şi ţintă şi izvor
Cu atât mă însoţeşti
Mila Ta îmi dăruieşti
Chiar şi-n vecul viitor

Cu cât Doamne eu ascult
Mai profund Cuvântul Tău
Eu Isuse nevăzut
Cu atât sunt mai pierdut
De fire — şi sunt al Tău

Cu cât eu fac azi din cer
O fereastră către Tine
Cu atât de Lucifer
Sunt pierdut Doamne-n etern
Că-s păzit — şi-s tot mai bine

Cu atâta Tu mă ţii
Doar în jertfa milei Tale
Cu atât spre veşnicii
Zbor spre ţara celor vii
Căci Isuse îmi eşti cale
07-11-2021 Bet.

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucifer

Lucifer. Un fel de patriarh, de papă al dracilor.

definiţie aforistică de Valeriu Butulescu din Imensitatea punctului
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Podul Dragostei

Podul Dragostei divine
Peste hăul mare, întins,
Din slăvile sfinte senine
A ajuns şi pân-la mine,
Din cerul cel necuprins.

Dacă păcatul cel greu,
El prăpastie-a produs
Prin sinistru-i apogeu,
Între om şi Dumnezeu
Podul vieţii, a fost pus.

Cel mai sfânt material
Pus la buna Lui zidire,
Dar a fost, dar ideal,
La Golgota... triumfal
Din Tatăl, a Lui mărire.

Din El Însuşi, S-a luat,
Şi-ntr-o lume pârjolită
De blestemul în păcat
Cu spini fiind încoronat
Cale-a fost bătătorită.

Marea Sa bună voinţă
Din planul de mântuire
Prin marea făgăduinţă,
S-a văzut cu prisosinţă
Prin cereasca-I umilire.

Al Său propriu caracter,
Propriul Său corp divin,
Au venit de sus din cer
De-al dărâma pe Lucifer
Şi-a face podul deplin.

Fiind clădit cu măiestrie,
Îmbrăcând umanitatea,
Piatra-n cap de temelie
În prea sfânta armonie
N-a pierdut Divinitatea.

Şi-astfel podul construit
A ţinut, nu s-a dărâmat,
Fiind pe Dragoste clădit
Omul spre-a fi mântuit,
El prin vremi, a rezistat.

Oricine pe el va merge,
Orice suflet, ce-i trudit,
Liber fiind... de a alege
În Dragoste va-nţelege
Cât de mult a fost iubit.

Lumea, o, atât de mult
Iubită-i de Dumnezeu,
Şi pe pod, cei ce ascult
Liberi de-al lumii tumult,
Înspre cer, urcă mereu.

poezie de Flavius Laurian Duverna din Dor de veşnicii (2 februarie 2007)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aviz celor care au urechi de auzit şi minte de priceput

Nu lé zici buni celor haini,
Lui Lucifer nu i te-nchini,
Nici popi nu faci din cei venerici,
Din bani furaţi nu faci biserici!

pamflet de George Budoi din Pamflete şi satire (1 iunie 2018)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

SUNT DOAR UN ZVON DE ÎNGER

Eram un zvon de înger, care-n zbor,
Prin Rai plutea, pe fulgii mari de nor,
Deşi din lut eram, de Cer făcut
Şi nu din Duh, ca înger blând născut.

Şi azi sunt zvon de înger mult visat
De-un glod banal, deci om banal creat,
Dar fără zbor, cu zborul însă-n gând,
Când chiar din Cer m-am tot văzut căzând.

Sunt doar un zvon de înger, încă-n vers,
Ce-ncearcă-a trece-al lui hotar advers,
De dincolo de el şi de pământ,
Spre-a deveni ce nu a fost: un sfânt.

Nicicând în viaţă, sigur n-o să fiu,
Mai mult decât un zvon de înger viu,
Care-a primit, în dar, poemul scris,
Ca aripă de zbor spre Paradis!

poezie de Pavel Lică din Rătăcitor prin cer
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E binecunoscută asocierea lui Lucifer, îngerul izgonit de Dumnezeu din Ceruri tocmai în Iad, cu Steaua dimineţii, adică planeta Venus. Şi ce asociere ar fi fost mai potrivită decât aceasta, ştiindu-se că la suprafaţa acestei planete temperaturile ajung undeva la patru sute de grade. Un fel de Iad cosmic, care automat ne duce cu gândul la Iadul binecunoscut nouă şi care ne dă frisoane, locul nesuferit unde îşi fac veacul aceia dintre muritori care nu au fost cuminţi şi nu au binemeritat pe acest pământ. Şi unde mai miroase şi a sulf... care sulf se găseşte şi în compoziţia atmosferei Luceafărului. Hmm... Caniculă subpământeană, caniculă venusiană... Bietul Lucifer, la ce i-or mai folosi aripile acolo jos, în caz că totuşi le mai are...

Mihail Mataringa (26 februarie 2013)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Steaua mea

Cu nostalgie pribegesc prin viaţa mea
Şi comori în ani adun în ea,
O salbă de argint sunt zilele trăite
Şi de diamant sunt clipele fericite.

Urc şi urc cu paşi mici şi uşori,
Pe o scară -naltă de mătase,
Câteodată am mai şi căzut,
Firele strâns mpletite m-au salvat,
Că prin al meu destin aşa mi-a fost dat.

Mă înalţ anevoios şi paşii -s număraţi,
Mult a fost, puţin a mai rămas,
La liman curând eu voi ajunge,
Al meu val în mare se va stinge
Şi în alt ţinut eu voi ajunge.

În urmă mai privesc din când în când,
Să cobor desigur nu mai pot
Şi aşa eu urc, tot urc, până la cer
Şi de acolo de sus aş vrea,
Să găsesc şi să ating steluţa mea.

Acum, la senectute, mă întreb firesc,
Voi reuşi eu oare vreodată să strălucesc
Şi lumină să aduc pe acest pământ
Prin a mea viaţă şi al meu cuvânt
Aşa cum sufletul îmi spune
Că nu sunt chiar oricine -n astă lume?

Sper şi tot sper că în al nouălea ceas,
Din timpul ce mi-a mai rămas,
Luminiţa ce la naştere mi-a fost dăruită,
Să se aprindă şi să strălucească
Aşa cum a vrut Pronia cerească,
Şi cu lauri fruntea să- mi împodobească.

poezie de Georgeta Ganea (6 noiembrie 2022)
Adăugat de Georgeta Ganea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Debusolat

E marea un tăciune şi se-agită
Să dea în clocot, vrea să se răscoale,
Nu ştiu de ce, s-a hotărât în pripă
De parcă Lucifer îi dă târcoale

Şi-aprinde în adânc smoala fierbinte.
Mă lupt cu ea, dar vântu-mi urlă-n vele
Să mă strivesc de stânci, Te rog Părinte,
Trimite-n calea rătăcirii mele

Un serafim din ceruri să-mi arate
O rută ocolită de furtună
Şi lasă porţile neferecate
Să-mi ancorez durerea în lagună,

Să mă căiesc de tot şi toate cele
Chiar dacă le-am făcut din dor de bine
Nu ispitit de Rău şi gânduri rele -
Te rog întoarce faţa către mine.

poezie de Ioan Grigoraş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destăinuire

Stau încă drept pe brâul de redută –
vreau să adun din fiecare zi ce pot,
nu las de-o parte treaba începută,
rămân al vieţii mele simplu matelot.
Mulţi dintre voi mă ştiu din auzite,
dar ce contează pân-la urmă cine eşti? –
nu hainele ce-ţi cad bine croite
te-nvaţă tainele zidirii omeneşti.

Din slovele-adunate-n câte-o carte
cu trudă grea, cu multe renunţări,
discipolilor mei le-am făcut parte,
să urce-n meseria lor triumfători.
Nu am dorit să simt pe cap cununa
deschizătorului de cale prin cuvânt,
sunt numai cel ce-şi caută întruna
menirea existenţei pe acest pământ.

Ajuns acum în toamna răzvrătită
a neputinţelor din trupul omenesc,
ţin spiritul pe calea mult dorită
cu harul sfânt pe care încă îl primesc.
Şi har din har împart cu dărnicie
acelora ce mai trudesc în preajma mea
mimând fălos ca nimeni să nu ştie
că haina timpului îmi este tot mai grea.

poezie de Corneliu Neagu din Tăcerea din adâncuri
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Eu...! doar îmi citesc gândurile,
Sunt un fel...! e felul meu de-a fi!
E ca şi cum m-aş,, dezbrăca,, de...
De toate dorinţele din inima mea!
Îmi alung toate,, păcatele,, din...
Din sufletul meu fără de... vină,
Îmi alung... penele obosite...
Să-mi crească altele odihnite
De o altă culoare, de o altă... viaţă,
Aripi de curcubeu, pod peste...
Peste trupul meu, punte de legătură
Între pământ şi cerul albastru,
Cunună ruptă din lună sau din...
Din visele mele, din nopţi efemere,
Din norii de ploaie, din serile târzii!

Eu...! doar un pustnic în marea pustie,
Bob de nisip scăldat în rază de soare,
Arzând a pământ sub cerul flămând,
Renegat de la început, din început,
Alungat de vânt şi de pustiul din gând!

Eu...! mai mult căutător de cuvinte,
De gânduri încă nenăscute, de lume,
De mine şi de orizonturi pierdute,
De capăt de... lume, de... icoane,
Pictez bezmetic cu ochii tot stinşi,
Pictez cuvinte şi dorinţe pierdute,
Valul şi ţărmul, tot universul din...
Dintr-o Mare, dintr-o lume fără tine!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Laguna din întuneric

În întuneric este o lagună,
unde-am fugit de-acasă amândoi,
să înotăm prin visuri către lună,
să facem oază grindul dintre noi.
Ne prindem tot albastrul în privire,
din verde facem scară către Cer
din mângâiere zbor spre nemurire
şi dintr-o teamă doar un lup stingher.

În orizontul dezmierdării calde
se mistuie distanţe-n ani lumină,
şi din sărutul ce pe coapsă-ţi cade
se stinge dorul aprig, în surdină.
Închidem stresul zilelor apuse
în picurii de rouă de pe frunte,
iar vorbelor ce încă n-au fost spuse,
le facem aripi către vârf de munte.

În întuneric este o lagună,
unde fugim de-acasă, când şi când,
să înotăm prin visuri către lună,
să facem raze de lumină-n gând.
Ne prindem în privire antonimul,
şi strângem cioburi mici, din orişice,
iar tu când vrei să-nchizi în noi sublimul,
spun da şi nu, iar tu mă-ntrebi: de ce...?

poezie de Mirela Grigore
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt un câine bătrân

Sunt un câine bătrân şi am ani douăzeci,
Nu mai sunt jucăuş şi mă mişc mult mai greu,
Mă apasă pe os toate iernile reci
Şi căldurile mari, ploi şi vânturi mereu.

Azi ţi-e greu să mă ţii şi te chinui prea mult,
Nu aud şi te văd ca prin ceţuri, stăpân
Iubitor tu mi-ai fost, eu credinţa drept cult
Ţi-am jertfit şi din viaţă-n durere apun.

Prea mulţi bani şi vegheri dragul meu, te ucid.
Aş muri să te scap de atâtea poveri,
Nici nu ştiu cum să mor dar sunt încă lucid
Ca să ştiu că n-apuc alte zile de veri.

Simt prin oase cum noaptea mă duce spre ţel,
Nu mai dorm şi visez c-aş putea să mai pot,
Mă visez câteodată acelaşi căţel
Cu mirarea pe faţă răsfrântă pe bot

Te-atingeam şi cu limba călduţă din boz,
Te lingeam cald pe faţă şi tu c-un sărut
Colorai lumea toată-n nuanţe de roz,
Fără cap, tot pe lume părea început...
............................................................
Mă sfârşesc şi mă scurg înspre negrele văi
Să mă duci tot sub nuc unde toţi, rând pe rând,
Au trecut la odihna de veci, câinii tăi
Să lătrăm din pământ în tăcere şi-n gând.

Vom veghea, toată haita de umbre, cu drag
Vom păzi umbra ta până când ai să vii,
Vom păzi să rămâi cât mai mult peste prag,
Te-om iubi chiar şi-n moarte, stăpâne, să ştii!!!

poezie de Viorel Gongu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna vieţii

Atâtea amintiri am strâns în viaţă –
ce grele-mi par când anii se tot duc!
S-au aşezat pe gânduri ca o ceaţă
să îmi cobească-n cântecul de cuc!...
Iar de privesc aevea peste vreme,
spre căile pe care le-am parcurs,
mă răsucesc pe muchii de dileme,
rămase cu-ntrebări fără răspuns.

Mi-am căutat destinul printre stele,
din neguri reci m-am ridicat în zbor,
am aruncat ratările prea grele
pe zdrenţele căzute dintr-un nor.
Din drumul meu am izgonit himere,
care-aşteptau credinţa să-mi-o ia,
am frânt din ochi ispite efemere,
ieşite la răscruci în calea mea.

Am adunat din tină nestemate,
le-am şlefuit şi nume sfânt le-am dat,
mi le-au furat mişeii, pe-apucate,
zicând că ei în taină le-au creat.
Ajuns acum în toamna vieţii mele,
privind în urmă parcă mă-nspăimânt,
destinul meu, luat cândva din stele,
se zbate-n van pe-o aripă de vânt.

Dar tot urcând spre sferele astrale,
lăsând pământu-n urmă răscolit,
mai ud cu stropi de viaţă câte-o floare
când văd că se-ofileşte-n asfinţit.

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Că mi te pierd, septembrie, mi-e teamă...

În ţipătul de pescăruşi strig eu, dar numai păsările-mi înţeleg cuvântul,
că m-a născut din păsări Dumnezeu, doar că n-am aripi pentru zbor şi n-am avântul
Să mă înalţ la cer, s-ating neatinsul, jinduitoare umbră pe pământ,
să prind în palme, Doamne, necuprinsul, pentru o clipă să fiu ce nu sunt...
Şi marea îmi recită din poeme, când face dragoste cu-amurgul pe ascuns
şi versul meu de neiubiri se teme, când de furia mării e pătruns...
Suspinul frunzelor de toamnă în cădere îmi este mic dejun, dejun şi cină
şi totuşi muşc din lacrimi cu plăcere, când ştiu că mai am veri la rădăcină...
Şi noapte sunt mai mult decât sunt zi şi-n stele mă alint deşi la ele eu niciodată nu am să ajung, doar m-amăgesc că-s una dintre ele...
În toate câte sunt mă regăsesc, dar mai ales septembrie mă cheamă şi când prin alte luni mă rătăcesc, că nu te mai găsesc îmi este teamă...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ancorare

În fiecare gând e-o altă zi
Din scurtul drum al vieţii către moarte,
În fiecare zi este-un alt gând,
Prin care viaţa-n gânduri se împarte
Şi lumea de lumină se desparte,
Ca cerul înserării de pământ,
Ca ochiul de minunea "a privi",
Tăcând.

În fiecare om este-un alt gând,
Din lumea lui de tâmple şi de gânduri,
Cum e copacul desfrunzit şi gol,
Când nu-i mai vine seva din pământuri,
Şi cum e timpu-n lumea lui de timpuri,
Când spaţiul se curbează în nămol
Şi cerul se coboară pe pământ,
În gol.

În fiecare timp este-un alt drum
Prin spaţiul rostuit pe-o frunză-n vânt,
Un drum ce răvăşeşte norii lumii,
Când cade ploaia vorbei pe pământ,
Şi gândul se rodeşte prin cuvânt,
Ca focul care-şi murmură tăciunii
Prin vatra care-şi trece-n stâlpi de fum
Tăciunii...

În fiecare om există-un ceas
De lume spaţiată-n anotimpuri,
În fiecare vers trăieşte-un ton
Pe-o strună cu fiori şi labirinturi,
Un mit ce-şi duce veacul printre mituri,
O placă sub un ac de gramofon,
Un murmur dintr-o lume fără glas
De om...

În fiecare viu trăieşte-un mort,
Căci morţii lumii-au fost odată vii,
Se trece toamna din culori în ploi,
Câmpiile mănoase sunt pustii
Şi frunzele pădurii cenuşii,
Cum este-adesea sufletul din noi,
Când ard pe rug catargele din port
În vii.

Şi suntem toţi, pe rând, în fiecare,
Venire, ancorare şi plecare...

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

MEDITATIE...

Trupul meu e rupt din pământ
De care nu m-am dezlipit niciodată,
Din plante am cules ce e sfânt
Şi dragostea mereu curată.

Pământul m-a făcut mai puternic,
Atunci când munceam din greu,
În credinţă am fost cucernic,
Fiindu-mi alături DUMNEZEU.

Prin pământ am căutat comori,
Pe care le-am adus la lumină,
Având satisfacţii, cuprins de fiori,
Când intram sau ieşeam din mină.

Nu m-am lăsat niciodată învins,
Chiar dacă nu mi-a fost uşor,
În jocul vieţii eu m-am prins,
Căci oricând viaţa o ador.

31 decembrie 2003

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!