La depărtări de ani-iubire

De ziua celor ce iubesc,
Nu se acordă importanţă
Felului cum sărbătoresc
Îndrăgostiţii la distanţă...

Cum n-o pot face, mai ales,
Decât în vis, în plan real
Zâmbind cu mult subînţeles,
Dar în ascuns, paradoxal

Sau poate numai încurcat,
Ştiind că e şi ziua lor,
Se duc şi plâng dezacordat,
Şi unul câte unul mor...

Dar nu pe rând, ci simultan,
La o lungime pe o scară
Echivalentul unui an,
Încât obişnuit să pară

Decesul, deşi lent, spontan
Şi moartea, deşi densă, rară.

poezie de Marius Robu din Suflet la troc (13 februarie 2015)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anxietate postdeprimitivistă (!)

Mi-a fost frică de iubire
Până m-am obişnuit cu ea;
Mi-a fost frică de mine
Până m-am obişnuit;
Mi-a fost frică de moarte
Până s-a obişnuit cu mine...
De fapt, eu sunt obişnuit
Numai cu frica.
Iubirea, moartea şi cu mine,
Îmi sunt străin între străine!
Dacă există,
Îţi acordă o singură întâlnire,
După care nu s-a mai întors nimeni
Să spună cum e,
Dacă sunt.
Căci, dacă nu sunt,
Iubirea şi moartea sunt fără de mine
Cum este Moş Crăciun
Fără Naşterea lui Hristos:
Un om.
De nimic nu trebuie să-ţi fie mai frică
Decât de faptul că eşti om.
Nimic să nu te încurajeze mai mult
Decât că nu eşti, poate, Dumnezeu.

poezie de Marius Robu din Aproape alb (3 noiembrie 2012)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul nebunului

Ei sunt cuminţi...
Eu sunt nebun...
Dar cum Eu sunt ce-am fost mereu -
Poate că ce-l cuminte-s Eu -
Deşi de câte ori le-o spun,
Eu pentru Ei... sunt tot nebun...

Ei mă urăsc că nu-s ca Ei...
Eu îi iubesc că nu-s ca Mine...
Ei beau
Şi mint fără ruşine -
Şi-n ochii prienenilor mei
Trec drept nebun... că nu-s ca Ei...

Lor nu le place amanta Mea...
Mie nu-mi place amanta Lor...
Ei văd cu ochii tuturor
Femeia...
Eu n-o pot vedea
Decât cu-ai mei -
Amanta Mea...

Dar cum din Ei toţi numai Eu
Nu sunt ca Ei,
Am să mă duc
De voia mea la balamuc -
Şi fiindcă nu-mi va părea rău,
Cumintele voi fi tot Eu!...

poezie celebră de Ion Minulescu
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, monumente glorioase, subterane istorice şi măguri misterioase ale României! Deşi nimenea din noi, care ne pretindem astăzi arheologi, nu ne pricepem cum să vă scăpăm din întunericul în care zăceţi de zecimi de secole, deşi năravul nostru este de a râde unul de altul, deşi ne place numai parada de vorbe publicate prin foi; dar mâine poate veni ziua în care tinerimea studioasă, păşind după descoperirile noastre, vă va scoate din întunericul pământului României şi vă vor arăta naţiunilor luminate, care sunt atât de zeloase pentru monumentele patriei şi ale străbunilor lor.

finalul de la Istoria fondărei oraşului Bucureşti de Dimitrie Papazoglu (1891)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ziua ei

Mă-ntreb nedumerit distinse doamne
Căsătorite sau recidiviste,
Indiferent sub farduri câte toamne
Ascundeţi pentru voi de egoiste,

Cum până astăzi nu aţi învăţat
Că n-are rost, făcând chiar şi exces,
Cu soţul a vorbi codificat
Sau pe-ocolite cu subînţeles (?!)

Căci un bărbat fiind dintr-o bucată,
Nu v-o mai spun eu care, de isteţ
Nu-i place când femeia-i complicată
Şi mai ales când vrea ceva de preţ,

Cum m-a luat Măria-n dimineaţă
Din aşternut, fiind iar ziua ei,
Că împlinea a treia oară-n viaţă
Ca şi acum opt ani tot patruştrei:

Avui as-noapte-un vis tare ciudat,
Mi-ai oferit în dar, de ziua mea,
Un colier de perle minunat
Şi nu-nţeleg, Ionele, ce-o-nsemna (?!)

La care eu, de fel intuitiv,
Zâmbind, c-am priceput unde bătea,
În şoapte i-am spus galeş, afectiv:
"... diseară, în mod sigur, vei afla!"

Când ea putea să-mi spună răspicat
Fără ruşine, oblu şi firesc,
Nu să mă plimbe-n zori neapărat
Ştiind c-aşa ceva nu prea servesc...

Oricum, sub lumânări, seara la cină,
După mesajul clar ce l-am primit,
Cum tocmai fu şi ziua de chenzină,
Măriei un cadou i-am oferit,

Găsind, foarte surprinsă, evident,
În pacheţel, aşa cum îşi dorise,
De la iubitu-i soţ, mereu atent,
Bine'nţeles că... o carte de vise.

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

O vrăjitoare adevărată îşi petrece timpul uneltind cum să scape de copiii de pe teritoriul ei. Cea mai mare plăcere a ei e să-i facă să dispară unul câte unul. Cât e ziua de lungă numai la asta îi stă mintea.

Roald Dahl în Vrăjitoarele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Păcate

Au venit să-mi spună la câte păcate te dedai,
Le-au numărat pe rând, unul câte unul;
Au râs şi-mi suflau în faţă fumul otrăvii, ca tutunul,
Dar eu le ştiam pe toate, câte ai –
O, erau orbi, prea orbi să vadă – nu-i insult,
Că păcatele tale m-au făcut să te iubesc mai mult.

poezie clasică de Sara Teasdale, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Strofe pentru El

Deşi noi toţi îi suntem fraţi
Şi toţi îl ascultăm la fel -
Noi nu-i suntem decât argaţi,
Căci l-am ales stăpân pe El!...

Dar Eu, cum nu-i pot fi argat -
Deşi noi toţi suntem la fel -
De şorţul alb m-am dezbrăcat
Şi n-am mai ascultat de El...

Dar azi, când simt că se cuvine
Ca toţi să-l ascultăm la fel -
Deşi m-ascult numai pe mine,
Eu nu m-ascult decât prin El!...

poezie celebră de Ion Minulescu din Viaţa românească, nr. 6 (iunie 1937)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acatrist

Voi scrie numai pentru tine,
Îngerul meu cu trup de foc;
Mă voi ruga să am noroc
Şi ziua să mă pot abţine.

Voi scrie numai pentru tine,
Îngerul meu cu suflet stins,
Ca noaptea să te pot obţine
Măcar în vis, măcar învins.

Voi scrie numai pentru tine,
Chiar dacă n-o să te pot ţine
Cu micul meu câştig din scris,
Decât învins, decât în vis.

poezie de Marius Robu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiecare om îşi are sufletul lui, pe care nu poate să-l amestece cu altul. Doi oameni se pot îndrepta unul către celălalt, pot vorbi unul cu altul şi pot fi foarte apropiaţi. Dar sufletele lor sunt ca nişte flori, fiecare a prins rădăcini în locul lui şi nici unul nu poate veni la celălalt, altminteri ar trebui să-şi părăsească rădăcina şi asta nu poate s-o facă. Florile îşi împrăştie mireasma şi sămânţa pentru că doresc foarte mult să fie împreună; dar floarea nu poate face nimic pentru ca sămânţa să ajungă la locul potrivit, acest lucru îl face vântul, iar acesta vine şi pleacă mereu cum şi când îi e voia.

Hermann Hesse în Knulp
Adăugat de 107
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dependentă de fluturi

Bună ziua.
Mă numesc Issabella
şi sunt dependentă
de fluturi...

da sunt dependentă
de fâlfâitul aripilor...

De câte ori te văd,
înghit câte unul,
nu am preferinţe,
pot fi şi de noapte,
doar că mă gâdilă
mai tare... sunt pufoşi.

Prizez
de pe aripile lor
vise...
de câte ori te văd...

am înghiţit
atât de mulţi
din ziua aceea de ianuarie,
încât,
mi-au fâlfâit întreaga fiinţă,
până am zburat
şi nu am mai văzut...

poezie de Raluca Turliu
Adăugat de Florina Obreja
Comentează! | Votează! | Copiază!

Decât un vis

Sunt singură ca vântul care bate
Ca frunza care nu-şi găseşte ram,
Că sunt numai puţin din cum eram
N-o ştie nici o piatră din cetate.

Că m-ar izbi de nu m-ar crede stâncă
Şi m-ar strivi ca pe un ou de cuc
La nici o întâlnire nu mă duc
Temându-mă că nu venit-ai încă.

Sunt pasăre, dar îmi lipseşte zborul
Şi piatră sunt, dar n-am nici o tărie
M-am pitulat în suflet. Nu mă ştie
Decât un vis ce mi-a furat amorul.

poezie de Marius Robu din Carte de bucăţi (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

-esc...

Iubesc... cum aş spune înfloresc,
Iubesc... cum se vede că trăiesc,
Iubesc... într-un sentiment ceresc,
Iubesc... e mai mult decât firesc,
Iubesc... e în stilul românesc,
Iubesc... câteodată chiar prostesc,
Iubesc... de grandoare eu mustesc,
Iubesc... mi-e elanul vitejesc,
Iubesc... chiar dacă mai văicăresc,
Iubesc... dar nici nu mă lăfăiesc,
Iubesc... într-un fel copilăresc,
Iubesc... timpul îl sărbătoresc,
Iubesc... cu natura mă-mpletesc,
Iubesc... de n ori îmi tot doresc,
Iubesc... cred că-ncep să plictisesc...
Şi ce dacă... eu iubesc!...
C-am pe cine... ce... să –esc!

poezie de Vasile Zamolxeanu (6 mai 2016)
Adăugat de Vasile Zamolxeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unui medic infecţionist

Îţi mor bolnavii cu duiumul,
Dar nu e nici o disperare.
Aşa doar, unul câte unul,
Au cea mai bună izolare.

epigramă de Ilarie Popescu din Printre epigramiştii olteni (2008)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

E ziua voastră... nu mă bag

Mă pregătesc de ziua lor,
Şi nici nu ştiu ce se mai face;
Să le vorbesc despre amor,
Nici nu mai cred, nici nu le place.

Să le minţim că sunt frumoase,
Nu prinde, că s-au săturat;
Majoritatea sunt prea grase,
De-atât amar de aşteptat.

Să le mai cumpărăm o haină
Sau câteva bijuterii?
Să le şoptim, precum o taină:
Vă mulţumim pentru copii?

Nimic se pare că nu ţine
Decât o zi, deci nu mă bag
În a bărbaţilor mulţime;
De ziua voastră, mă retrag.

Şi-aştept acele zile care
Sunt parcă toate pentru noi,
La fel de singur cum se pare
Că sunteţi toată viaţa voi.

poezie de Marius Robu din Aproape alb (7 martie 2013)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pesemne toţi soţii se iubesc, chiar şi cei mai nefericiţi, în amurgul deplorabil al vieţii lor, când tot ce-a fost exterior păleşte treptat, devine abia vizibil. Abia se observau şi abia se atingeau, dar totdeauna se simţeau unul lângă celălalt, poate unul într-altul, ca într-un pântec ce se răceşte înainte de moarte. Doar moartea poate să-i despartă sau să-i facă să piară. Dar ea îi poate învia la o viaţă nouă, amăgitoare.

Pavel Vejinov în Noaptea cu cai albi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul Crinilor

În crini e beţia cea rară
Sunt albi, delicaţi, subţiratici. -
Potirele lor au fanatici -
Argint din a soarelui pară.

Deşi, când atinşi sunt de vară,
Mor pâlcuri, sau mor singuratici,
În crini e beţia cea rară:
Sunt albi, delicaţi, subţiratici.

În moartele vremi mă-mbătară,
Când fragezi, şi primăvărateci,
În ei mă sorbiră, extatici,
Şi pe aripi de rai mă purtară
În crini e beţia cea rară.

rondel clasic de Alexandru Macedonski
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce vorbesc femeile

De ce vorbesc femeile,
Când pot să tacă şi pe tocuri?
De ce se poartă cheile
Înmănunchiate în brelocuri?

De ce desculţele picioare,
Deşi mai mult pe jos purtate,
Sunt mai puţin atrăgătoare
Decât pe tocuri înălţate?

De ce-s făcute să vorbească,
Şi cine oare le făcu
Să tacă şi să ne iubească
La fel cum, poate, faci şi Tu?

poezie de Marius Robu din Aproape alb (11 noiembrie 2012)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fă-mă, Doamne...

Nu mă face Doamne, floare,
Frumoasă dar trecătoare;
Nu mă face nici albină,
Pot să zbor... da-s gospodină!

Nu mă face Doamne, cer,
Dacă nu mă laşi să sper
În senin, din răsărit
Şi până la asfinţit.

Nici om nu prea vreau să fiu,
Fiindcă aflu prea târziu,
După ce, prea mult greşesc
Cum trebuia să trăiesc!

Fă-mă Doamne, un copac -
Nici bogat, dar nici sărac:
Iarna să mă odihnesc,
Primăvara-ntineresc.

Deşi, n-aş vrea orice pom,
Să mă taie orice om;
Fă-mă Doamne, falnic brad
Cărui frunzele nu-i cad.

Chiar şi-atunci când m-or tăia,
Voi sclipi de ziua Ta:
De Crăciun, strălucitor,
După care... pot să mor!

poezie de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se duc anii, unul după altul, încet şi totuşi aşa de iute, domol şi totuşi grabnic unul după altul, şi fiecare-ţi pare lung, dar totuşi se sfârşeşte aşa de repede! Se adaugă iute unul peste altul, lasă aşa de puţină urmă după dânşii, se pierd atât ştergându-se, încât de te uiţi îndărăt să vezi cât a trecut, nu vezi nimic şi nu'nţelegi cum se face de-ai îmbătrânit aşa de mult.

Guy de Maupassant în Adio
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât de mult mă iubeşti?

Într-un colţ de univers,
am vrut să mă cuibăresc în braţele tale,
fiindcă ai apărut în calea mea
tocmai când mă rătăcisem
printre nişte pantere care
habar n-am ce căutau în drumul meu...
dar, când să mă apropii de tine,
am alunecat: poate de emoţie...
sau poate m-a împins cineva...
nu m-am lovit, dar
cred că m-am ridicat prea încet şi
cred că tu te grăbeai către o bisericuţă
săpată, de secole, într-o stâncă...!
Şi mai cred că acolo te aşteptau zeii,
pentru închinăciunea ta zilnică!
Apucasem să-ţi văd, doar o clipâ, faţa:
păreai trist, dar cred că erai doar îngândurat...
erai obosit, dar păreai plin de iubire...!
Te-am petrecut cu privirea, o vreme,
şi am spus încet, doar pentru mine, că,
deşi nu te cunosc, te iubesc atât de mult...
Dar erai prea departe ca să mă mai auzi!
Pe urmă nu te-am mai văzut...
Cât de rău îmi pare că
nu te-am strigat să vii înapoi...
Dacă te-aş întâlni vreodată în vis
te-aş întreba:
cât de mult m-ai iubit atunci?
Atunci când, spontan, dezimvolt
şi atât de natural,
mi-ai întins braţele ca să mă ocroteşti,
deşi, ştiai precis,
că n-o să mă poţi atinge...
că n-o să mă poţi atinge atunci...
şi... niciodată!

poezie de Iulia Mirancea (10 noiembrie 2012)
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!