Din rama anilor şi-acum

... am întrebat pe bunicul
cum s-a-mpăcat cu pământul
şi-au trăit până la adânci biruinţi
brăzdându-şi unul altuia faţa
bunicul fiind
cel mai mare peste răbdare
în timpul acesta mai lua
şi pământ în parte
mare strângător era bunicul
el nu uita niciodată
să pună de-o parte
gând pe gând
în lada de zestre
a firii lui tata
de cânta în pragul casei
întotdeauna din fluier
îngropa toţi morţii
după pământul muncit de el
până la scara murgului
şi-avea o frunte aşa înaltă
când pe punea în locul soarelui
că nu mă mai săturam
măsurând-o cu timpul
aşa nepoată
de-a dii mărarul soarelui
până la scara murgului...

poezie de Maria Podari (30 decembrie 1970)
Adăugat de Maria Pîrlogea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tata mă bătea că eram rău. Dar nu-mi spunea cum să fac să nu mai fac. Cleopatra a avut tare mare noroc de bunicul ei. Dacă tata nu era aşa de dur cu mine, dacă nu mă bătea aşa de tare, eu nu aş fi fost aşa de bun cu fiica mea.

citat din Pavel Stratan
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu bunicul

În serile cu lună plină
Cu bunicul stau la poartă,
Sau, admirăm din grădină
Senina boltă-înstelată.

Aproape-n fiecare seară
Îl întrebam pe bunicul,
Unde e Steaua Polară,
Unde este răsăritul.

Răspundea-întrebării mele,
Arătându-mi cu răbdare,
Din puzderia de stele,
Pe cea mai strălucitoare.

Spunea că ea luminează
Mintea celui ce se pierde.
Că-n viaţă-l orientează
Să rămână mereu verde.

Bunicul m-a învăţat
Că steaua e ghidul vieţii.
După ea, eu m-am ghidat
Ca să trec prin valul ceţii.

poezie de Dumitru Delcă (25 iulie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eroul de sub nuc...

Cireşul pe care l-a tăiat tata
transpira ori de câte ori
îi scotea scoarţa
pentru a aţâţa focul
pe locul acela cândva
fuse înmormântat bunicul
cu Steaua României pe piept

şi ce mândru era tata
cand i se spunea că
este prunc de erou...

şi ca să
nu-l dezamăgească pe bunicul
în locul cireşului tata
a sădit un nuc pe care a scris
"aici se odihneşte tata"

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunicul

Pe băncuţa de la poartă
Îl aud din când în când,
Pe bunicul meu oftând,
După vremuri de-altădată.

E supărat. E abătut.
Ochii-n lacrimi umezesc,
Când amintiri îl năpădesc,
Din timpul care-a trecut.

poezie de Dumitru Delcă (iulie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să vezi, îi răspunse omul, m-am gândit să nu-mi mai pierd timpul smulgând copacii unul câte unul, că nu sunt buruieni ori d-alde cânepă: îi leg unii de alţii şi iau pădurea întreagă şi-o duc acasă. Zmeul se sperie acum şi mai rău, şi iar unul una, altul alta, până ce se învoiră ca să mai dea zmeul o găleată de galbeni, iar în schimb să poată duce el copacii în spinare şi pădurea să rămâie la locul ei, cum o lăsaseră tatul şi bunicul lui.

Ioan Slavici în Spaima zmeilor
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

La arat

În mijloc de primăvară
Cântece din ramuri curg,
Pe ogor bunicul ară
Cu un plug de lemn şi-un murg.

Peste deal, bătrânul soare
Urcă-n ceruri ca un rug,
Mici broboane de sudoare
Cad pe coarnele de plug.

Păsările-n arătură
Scormonesc pământul ud;
Pe sub gard, tufa de mură
Îşi întinde colţul crud.

Iar bunicul ară, ară,
Brazdele se-ntorc pe rând
Şi când gată, către seară,
Spune-o rugăciune-n gând.

poezie pentru copii de Gheorghe Vicol
Adăugat de Gheorghe Vicol
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa a fost, aşa va fi

Aşa a fost, aşa va fi.
Timpul trece ca nebunul.
Mâine vei îmbătrâni,
Tânăr nu rămâne unul.

Aşa a fost, aşa va fi.
Viaţa nu-i decât un timp
pe care îl poţi trăi,
anotimp cu anotimp.

Aşa a fost, aşa va fi.
Lăstarul va creşte pom.
Copilul va deveni
mâine lângă tine om.

Aşa a fost, aşa va fi.
Cât pământul se roteşte,
din noapte se face zi,
ziua în noapte sfârşeşte.

Aşa a fost, aşa va fi.
Unul naşte altul moare.
Nimeni nu poate trăi
timpul, nesfârşit de mare.

Aşa a fost, aşa va fi.
Totul e în transformare.
Natura se va primeni,
soarele veşnic răsare.

Aşa a fost, aşa va fi.
Dumnezeu-i atotputernic.
El ne poate dărui
lumină din întuneric.

Aşa a fost, aşa va fi.
Toate îşi au rostul lor.
Timpul nu-l putem opri.
Este veşnic curgător.

Aşa a fost, aşa va fi.
Va curge timpul ca izvorul.
Doar Dumnezeu poate şti
care ne e viitorul.

Aşa a fost, aşa va fi.
Cum e scris în Sfânta Carte.
Timpul nu se va opri,
viaţa curge mai departe.
........................
Aşa a fost, nu va mai fi
când sfârşitul lumii vine.
Pământul va încremeni,
Universul nu-l mai ţine.

poezie de Dumitru Delcă (6 februarie 2023)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunicul vesel...

(În memoria bunicului Albert)

A fost odată un bărbat cu pălării alese,
Purtate cu eleganţa unui Star American,
Un om frumos, înalt, glumeţ,
Curtat adesea de doamnele fâşneţe...
Plin de viaţă şi de aventuri,
Dar cu secrete bine ascunse
sub haine îndrăzneţe.

Bunicul era un om de-o bunătate rară,
Un ungur cu o veselie nativă ieşită din comun,
Fuma mereu tutun de bună calitate căci se respecta,
Iar prin perdeaua fumului de la ţigară
Decodifica caracterele interlocutorilor,
Şi umorul, pe loc izvora.

Îmi amintesc cu drag de anii copilăriei mele,
De vacanţele petrecute la bunicii mei dragi,
Alături de oameni, copii de la oraş sau verii de la ţară
Şi de bunicul meu vesel, actor fără atestat,
Care pe toată lumea distra,
Făcând pe oricine să uite de grijile de acasă sau din sat.

Două vorbe spuse în limba română,
Trei sau patru cuvinte spuse în limba maghiară,
Ca noi copiii să auzim doar ce trebuie...
Căci de curiozitate urechile la glume ciuleam;
Au fost minunate nopţile acelea de vară
Când pe veranda casei de la ţară
Se râdea patetic cu şiroie de lacrimi,
Râsete cu ecouri prelungi, până la capăt de sat.

De moarte se temea cu-adevărat bunicul,
Şi când o cucuvea rătăcită cântase în faţa casei lui,
Bunicul îngrozit luând în serios avertismentul,
Tăiase pomul, ca să alunge ghinionul ce îl obseda mereu,
Făcând memorabilă, a lui reuşită.

O, cât s-au mai distrat apropiaţii bunicului
De această întâmplare super comentată
Şi mai în glumă, mai în serios, bunicul oftase uşurat,
Dar de ce i-a fost frică bunicului tot n-a scăpat,
Aşa, cum nimeni de moarte nu scapă.

Strivind cuibul cucuvelei din copacul căzut la pământ,
Mai târziu spiritul teluric s-a răzbunat, şuşoteau vecinii,
Casa bunicilor a fost demolată, de comunişti...
Acţiune fatală pentru bunicul,
Care neputincios în faţa sorţii a abdicat,
N-a suportat schimbarea impusă de stat...
Iubise prea mult casuţa lui mică şi vecinii din jur,
Aşa că, râsul patetic i-a fost şi el demolat.

Amintiri vesele şi triste fără voie încet mă cuprind,
Amalgam de trăiri, în valuri de timp,
Lecţii de viaţă şi un bunic neuitat.

poezie de Valeria Mahok
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunicul

- Copiii – zise cu blândeţe -
Îmi trec adesea pragul,
Dar sprijinul la bătrâneţe
Rămâne doar toiagul.

epigramă de Victor Macarevici din Pledoarie pentru epigramă (aprilie 2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunicul

după ce a murit bunicul,
l-am visat într-o noapte şi mi-a spus:
- vino în cerdac să mai stăm de vorbă.

şi pentru că m-am trezit imediat
şi am văzut o lumină pâlpâind,
am ieşit afară.

bunicul mă aştepta în cerdac

avea în faţă o lumânare aprinsă
şi mânca dintr-un colac

- mamă, tată,
veniti să vi-l vedeţi pe bunicul

am deschis uşa şi le-am arătat
picăturile calde de ceară
şi fărâmăturile rămase

- e bolnav ăsta micu' ziceau ei
noi nu vedem nimic
şi se duceau din nou la culcare

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Grădina era plină de minunăţii şi era aşa de mare încât nici grădinarul nu ştia până unde se întinde; dacă mergeai tot înainte ajungeai într-o pădure cu copaci înalţi şi lacuri adânci. Pădurea mergea până la marginea mării şi marea era albastră şi adâncă. Corăbiile treceau chiar pe sub ramurile copacilor şi într-un copac era o privighetoare care cânta aşa de frumos încât până şi un biet pescar care nu-şi mai vedea capul de treabă şi de griji se oprea în loc şi asculta când venea noaptea să-şi ridice năvodul.

Hans Christian Andersen în Privighetoarea
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pământul, de când se ştie, face curte soarelui şi se învârteşte în jurul lui. Până când aşa? Nu oboseşte!

aforism de Dumitru Matei din Gânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa era mama mea

Mama se scula de noapte,
Ne cosea hăinuţe rupte,
Ne fierbea în oală lapte,
Treburi termina prin curte.

Apoi, lua la umăr sapa,
Bocceluţa cu mâncare,
În cofă îşi punea apa
Şi pleca în câmp să are.

Îşi purta paşii pe brazdă,
Prin pământul răscolit,
Avea grijă să nu cadă
Până dă în asfinţit.

În miezul zilei se-odihnea.
Ştergea fruntea de sudoare.
Mânca acolo, ce avea.
În câmp. Sub arşiţa de soare.

Ducea calul să-l adape.
Să-i răcorească sufletul.
Apoi începea să sape,
Potolindu-şi umbletul.

Tot aşa muncea în viaţă.
Alerga pe câmpuri vara,
De cum da în dimineaţă.
De cu zori şi până seara.

Cu truda câmpului în spate,
În curte, calul dehăma.
Ne lua pe fiecare-n parte
Şi cu grijă ne-ntreba:

- Oare, v-a ajuns lăpticul?
Era prima grijă a ei.
Îşi lua din cap baticul,
Ne săruta oe toţi trei.

Apoi, ne băga în casă,
Ne pregătea mâncare bună,
Ne-aşeza cu drag la masă
Şi ne spunea:-Poftă bună!

Când ne aşeza în pat
Ne închina perna întâi.
Uita mama de oftat
Când ne veghea la căpătâi.

Aşa era mama mea.
Ea făcea din noapte zi.
Prea puţin se odihnea.
Muncea mult pentru copii.

poezie de Dumitru Delcă (29 decembrie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prinţul o luă şi el la drum în treaba lui, unde îl trăgea dorul. Abia mai făcu vro zece paşi şi văzu pe sus un stol de şapte porumbei. Îi urmări din ochi până ce îi văzu în ce parte de loc se lăsară. Într-acolo deci şi dânsul îşi îndreptă cărările pentru care se ostenise atâta mare de vreme. Trecu mări, pâraie şi ape mari ca pe uscat, mai cutreieră ţări şi pustiuri, până ce ajunse la un munte mare, mare, al cărui vârf da de nori. Aci văzuse el că se lăsase porumbeii. Se puse a se urca pe dânsul, şi, din văgăună în văgăună, din stei de piatră în colţi, din râpă în râpă, căţărându-se când pe muchi, când pe coame de munţi, ajunse la o peşteră. Intrând acolo, rămase ca lovit de trăsnet când văzu nişte palaturi ca de domn şi aşa de măiestrit lucrate, cum nu se văd pe pământul nostru. Acolo locuia logodnica lui, zâna zânelor. Cum o văzu primblându-se prin grădină cu roabele după dânsa, o şi cunoscu. Un copilaş de drăguleţ se ţinea după zână, alerga, se zbenguia printre flori, şi tot striga pe zâna ca să-i arate câte un fluturel. Pasămite zâna rămăsese grea când zburase de la masă. Şi acesta era copilul lor.

Petre Ispirescu în Zâna zânelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunicul

bunicul sau doar o părere
înnopta adesea în cerdac
avea în faţă o lumânare aprinsă
şi un colac
din care mânca şi nu se sfârşea niciodată
mamă tată
veniti să vi-l vedeţi pe bunicul
deschideam uşa şi le arătam
picăturile calde de ceară
şi fărâmăturile rămase
e bolnav ăsta micu' ziceau
noi nu vedem nimic
şi se duceau din nou la culcare

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Josiah Tompkins

Am fost cunoscut de toată lumea şi foarte mult iubit,
Bogat, conform standardelor recunoscute
În Spoon River, unde am trăit şi muncit.
Aici eram acasă,
În pofida faptului că toţi copii mei au plecat departe –
Căci acesta este rostul vieţii – toţi, mai puţin unul.
Băiatul cel mic a rămas acasă
Pentru a fi sprijinul meu la bătrâneţe,
Şi cosolarea mamei sale.
Apoi, eu am început sa devin tot neputincios, iar el tot mai puternic;
Şi nu mai era de acord cu mine in privinţa afacerilor,
Şi soţia lui spunea că sunt o piedică pentru el;
Şi şi-a convins mama să fie de partea lui,
Şi tot aşa până când mi-au dat lovitura finală, încercând să mă mute
În casa unde copilărise ea, în Missouri.
Astfel o bună parte din averea mea s-a pierdut –
Oricum, îmi făcusem testamentul chiar înainte să se fi întâmplat asta,
Aşa ca n-a putut profita prea mult.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate că... odată

când voi uita ce-i viaţa şi voi privi-n pământ
voi şti că-i timpul pentru despărţire
şi-o ultimă suflare mă va purta din gând în gând

privi-voi cerul ca pe-o mamă bună
ce m-o lua la pieptu-i să mă adoarmă
şi verdele ca pe o mantie-împărătească
în care mă voi regăsi an după an

voi săruta gura de aer ce-n cerul gurii mi s-o culcuşi
şi ultima mireasmă o voi lua la drum
să mă petreacă de voi trece pragul
şi să o las în loc de rămas bun

vă văd, v-aud, dar nu pot să v-ajut
eu timpul mi l-am tors cum am ştiut
mi-s urmele o ceaţă prefirată
şi cel ce-am fost se toarce ca un fum

odată. în trecut sau poate-n viitor
am fost sau voi fi parte din întreg
dar încă nu e prag născut să mă oprească
şi m-oi intoarce... umbră într-un colţ de cer

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum plecam cu tata la coasă

rămân o vreme într-un dreptunghi
săpate urmele trupului
şi un ceas de piatră într-o cruce de piatră
care-şi macină timpul în fire de nisip
pe care le spulberă vântul
pe ochii închişi ai morţilor din adânc

e atât de tăcut ţintirimul din sat
încât fiecare cruce e un poem nescris
liniştea cade din turla înaltă a bisericii
şi se sparge peste satul din vale
ca o noapte lovită de săgeţile luminii
când soarele abia iese pe coama dealului
atunci trist mă năpădesc amintirile
cum plecam cu tata la coasă
şi somnul lui e acum mai lung decât somnul
mi se pare moartea neîngrădită şi liberă
iar viaţa discriminată întreruptă înainte de limită
fără să fie nimeni vinovat
invocând chemarea celui de sus
de ce o face atâtea chemări
m-am întrebat prima oară când a murit bunicul?
bătrânii îmi spuneau că cei buni pleacă primii
minciună, unul rău a plecat la fel
îl ştiam nu-mi dădea niciodată nimic
l-a chemat şi pe el

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (26 iulie 2010)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunicul

soldaţii de plumb
din sertarul bunicului
dorm prinşi în seară
aşteaptă probabil toamna
să le crească aripi
asemenea zeilor
din tabloul în care bunicul
îmi pune în braţe merele
şi mă sărută pe frunte
cu tăcerea de argint

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flori de portocal

Bunicul era cu poveştile
mă iubea, chiar dacă nu mi-a vorbit niciodată
se uita din fotografia veche la mine
avea la ureche flori de portocal
şi o bunică încolăcită-n scaun.

Într-o noapte mi-a atins aripa dreaptă
mi-a sărutat liniştea din gene
cu pulbere de triluri mi-a povestit viaţa şi moartea
în cameră se împleteau luminile din stradă
bunicul era om bun şi camera adia toată în miros de portocali.

poezie de Laura Soltuzu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!