1907

S-a întâmplat în ‘907, pământul să ne cheme-n moarte.

Ne-alungă viaţa de la masă, ne biciuieşte neîncetat,
Ne plâng copiii în pridvor, de foame urlă un popor.
Sus, în palate, ghiftuită stă boierimea mulţumită,
Ciocoii strică-un viitor, prin sate moare un popor.

Ne cheamă moartea ne-ncetat din iadul ăsta blestemat,
Ne plâng strămoşii sus, din cer biete schelete pe ogor.
La capitală, boiernaşii se plimbă-nfofoliţi în blană,
Iar în bordeiele de lut ne cere iarna greu tribut.

Ne-am răsculat în primăvară când moartea ne chema afară,
Am luat conacele prin luptă şi am trecut boieri prin furcă.
Am pus pe foc o ţară-ntreagă, voind ca toţi să înţeleagă...
Cuţitul ne-a ajuns la os, nu mai răbdăm fără folos.

Armata a venit în sate, să ne întoarcă iar la sape,
Dar noi, sătui de pătimit, i-am înfruntat şi n-am fugit.
Acum ne ţine cimitiru-n braţe, ne-ascundem viii printre morţi,
Se trage-n noi ca-n nişte hoţi, copiii plâng pe lângă porţi.

poezie de Vasile Şerban din Un gram de om pentru eternitate (2024)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!