Camelia
A ieșit în zori o fată, având rochia brodată
și încinsă la mijloc cu un fluture de in
când pe frunze mai era lacul cerului senin.
Cum din fire-i râzătoare,
se opri să stea de vorbă
în grădină cu o floare:
unele în cuib de rouă, alte nalte cât un munte.
Însă una-i prea cochetă: are guler de satin,
împlinit cu fagur roșu.
Mai văzu așa minune altădată la bunici
când pe gard cânta cocosu' -
ea făcea căsuțe-n șir printre ierburi la furnici.
Dar cum mâna mică îi scapă,
se-nțepă pe negândite într-un mugure de spin...
Vai, ce chin!
- își zise-n sine.
Poate vrea un strop de apă,
de mă-mpunse așa tare firul greu de mărăcine.
Pe o frunză de cleștar un gândac abia-și ridică
silueta de cărbune,
o furnică
se opri ca să-și șteargă fruntea udă, ochii tulburi de tăciune.
Soarele adânc se scaldă într-o tufă violetă;
ce e drept e prea măruntă, dar din fire e cochetă.
Se ridică în lucire evantaiele de nalbă,
rochii roșii de zorele
rotesc salbă peste iarbă.
Ca o floare printre ele,
fata-și potrivește gheata. Visătoare, ea întreabă:
- Dar ce floare este, mamă?
Am trecut și ieri pe aici, însă n-am băgat de seamă.
E camelia cea albă...
- Dar Camelia sunt eu... Cum să fiu eu, mamă, floare?!
N-am nici frunze,
n-am petale.
Și trecu prin alte rânduri,
coborâtă printre gânduri...
Ceasul bate miezu-nopții și Camelia tresare,
respirând adânc - visează
cum furtuna s-a iscat și din soare
smulse o rază;
ciorile înfruntă cerul.
Câte flori avea cu dânsa,
vântul îi goli panerul.
Dar cum mama era trează,
îi cuprinse fruntea albă și în gânduri se ruga,
visul nopții i-l veghea să nu-i frângă ramura
vântul cel întunecat ce din basme a scăpat.
Telegarul cât o stâncă,
fruntea naltă îi asudă;
numai sta cât să audă,
că în noaptea cea adâncă
zmeul este la hotar.
Și porni ca să-l adune sub copitele-i de jar.
Nalță-te de zor spre stele,
urcând podul de aramă!...
Păzitorii se rotesc, vântu-n cuiburi îl lovesc;
praf și pulbere s-alege de necazuri și de rele.
Mama-n șoaptă o îndemnă:
- Urcă, fata mea, mai urcă până treci de nouă stele,
unde e copilărie, unde îngerii adie
lirele în cântecele...
Dar deodată-n sânul nopții se ivi palat de soare.
Și vibrând în cântec vine o ileană-cosânzeană
cu năftamă de cicoare
și condurii de sulfină,
- Hai, copilă, și te prinde de o rază de lumină!
Oi ruga un șir de fluturi
visul negru să ți-l spele.
Nemurirea să te cânte,
floare mândră a nopții mele...
poezie de Ștefan Radu Mușat din Planeta poveștilor, Ed. Universitară, București - 2021, Antologie de literatură pentru copii (19 ianuarie 2018)
Adăugat de Camelia Sava - Mărgean
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre muzică
- poezii despre visare
- poezii despre roșu
- poezii despre rochii
- poezii despre noapte
- poezii despre mamă
- poezii despre furnici
- poezii despre frunze
- poezii despre fluturi
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.