Camelia

A ieşit în zori o fată, având rochia brodată
şi încinsă la mijloc cu un fluture de in
când pe frunze mai era lacul cerului senin.
Cum din fire-i râzătoare,
se opri să stea de vorbă
în grădină cu o floare:
unele în cuib de rouă, alte nalte cât un munte.
Însă una-i prea cochetă: are guler de satin,
împlinit cu fagur roşu.
Mai văzu aşa minune altădată la bunici
când pe gard cânta cocosu' -
ea făcea căsuţe-n şir printre ierburi la furnici.
Dar cum mâna mică îi scapă,
se-nţepă pe negândite într-un mugure de spin...
Vai, ce chin!
- îşi zise-n sine.
Poate vrea un strop de apă,
de mă-mpunse aşa tare firul greu de mărăcine.

Pe o frunză de cleştar un gândac abia-şi ridică
silueta de cărbune,
o furnică
se opri ca să-şi şteargă fruntea udă, ochii tulburi de tăciune.
Soarele adânc se scaldă într-o tufă violetă;
ce e drept e prea măruntă, dar din fire e cochetă.
Se ridică în lucire evantaiele de nalbă,
rochii roşii de zorele
rotesc salbă peste iarbă.
Ca o floare printre ele,
fata-şi potriveşte gheata. Visătoare, ea întreabă:
- Dar ce floare este, mamă?
Am trecut şi ieri pe aici, însă n-am băgat de seamă.
E camelia cea albă...
- Dar Camelia sunt eu... Cum să fiu eu, mamă, floare?!
N-am nici frunze,
n-am petale.
Şi trecu prin alte rânduri,
coborâtă printre gânduri...

Ceasul bate miezu-nopţii şi Camelia tresare,
respirând adânc - visează
cum furtuna s-a iscat şi din soare
smulse o rază;
ciorile înfruntă cerul.
Câte flori avea cu dânsa,
vântul îi goli panerul.
Dar cum mama era trează,
îi cuprinse fruntea albă şi în gânduri se ruga,
visul nopţii i-l veghea să nu-i frângă ramura
vântul cel întunecat ce din basme a scăpat.
Telegarul cât o stâncă,
fruntea naltă îi asudă;
numai sta cât să audă,
că în noaptea cea adâncă
zmeul este la hotar.
Şi porni ca să-l adune sub copitele-i de jar.

Nalţă-te de zor spre stele,
urcând podul de aramă!...
Păzitorii se rotesc, vântu-n cuiburi îl lovesc;
praf şi pulbere s-alege de necazuri şi de rele.
Mama-n şoaptă o îndemnă:
- Urcă, fata mea, mai urcă până treci de nouă stele,
unde e copilărie, unde îngerii adie
lirele în cântecele...
Dar deodată-n sânul nopţii se ivi palat de soare.
Şi vibrând în cântec vine o ileană-cosânzeană
cu năftamă de cicoare
şi condurii de sulfină,
- Hai, copilă, şi te prinde de o rază de lumină!
Oi ruga un şir de fluturi
visul negru să ţi-l spele.
Nemurirea să te cânte,
floare mândră a nopţii mele...

poezie de Ştefan Radu Muşat din Planeta poveştilor, Ed. Universitară, Bucureşti - 2021, Antologie de literatură pentru copii (19 ianuarie 2018)
Adăugat de Camelia Sava - Mărgean
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărut mâna, Mamă Floare..

Mândra floare de sulfină,
Plecă dis-de-dimineaţă
Cu o veche mandolină
La serbarea din colină.

Fiindcă-i neam cu altă floare
Are casa mai la vale,
Iar surorile ei, două,
Sună-n clopoţei de rouă.

Floricica se opri,
Cu tulpina-n poartă bate:
– Sărut mâna, Mamă Floare:
Uită-te cât sunt de mare!

În căsuţa din colină,
Ceasul bate în surdină
Şi vesteşte-n grabă mare.
Că e noapte la hotare.

Veni noaptea cea albastră,
Însă floricica noastră
Prinse Luna de spinare
Şi urcă în Caru ' Mare.

poezie de Camelia Opriţa din WordPress.com, Poezii pentru copii (2020)
Adăugat de Dobrin Filip
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilul şi Norul

Dormitând în lună plină
nori răzleţi la unison,
tremură din rădăcină
în oglinzi de lacuri negre.
Şi cum orizontul nopţii nu mai este uniform,
tresar glasuri ascuţite
în frunzişul unui pom.
Lunecă o rază moale
din pământuri adormite.
Răsar două... patru... nouă,
şi ţâşni un râu de soare;
cerul creşte mai cu seamă
urcând Luna printre stele
pe drumeaguri de aramă.
Apoi piere.
Sfârşesc umbrele bizare
în explozii
de culoare.
Soarele greoi şi rece largul cerului deschise.
Dimineaţa se revarsă
ca un vis în alte vise.

Şi porni la drum să vadă câteva privighetori
care nalţă-n depărtare glasuri line de viori.
Intră-n ierburi de argint, urcă-n flori de mărgărint;
se opri la alte două,
limpezindu-şi faţa albă
cu un bob de rouă - două
într-un cuib adânc de flori.
Cum îi prinse mijlocelul un cojoc firav de nori,
e mai falnică pe luncă.
Apoi creşte şi tot urcă
în mătasea cerului,
dispărând ca o nălucă.

Roiesc fluturi şi furnici în căruţe îndesate:
cară sacii cu merinde şi ulcioare cu nectar,
cară roade aromate şi grăunţe pe jumate.
Ba tocmiră lăutar
să deschidă sărbătoarea
în palatul de verdeaţă.
Având guler de cleştar,
(ce e drept, un pic semeaţă)
se înalţă mândră floarea
fiind din neamul de cicoare.
Păpădia-Plutitoarea
coborî din spic pitic...
Iată a început serbarea!
Vin albine din pădure cu cerceii grei de mure
şi brăţări de sălcii sure:
au polen la cingătoare
şi conduri de aur moale.

Soarele pe deal petrece pe un jilţ de sunătoare;
trecu lunca jos în vale pe la sălcii plângătoare,
pârjolind copaci şi ierburi,
macii roşii din răzoare.
În arşiţa singulară
nuanţele s-au ofilit.
Totul este încremenit de atâta zăpuşeală:
nu mai cântă pitpalacul,
nu mai este vânzoleală.
De departe dintre dealuri
vine-n valuri de argint -
e pârâul: curge agale şi şopteşte printre maluri.
Şi albeşte piatra-n apă când în zare se arată
păsări mitice venind
din adâncuri
de-altădată.

Se porni ca din senin vânt subţire către vale,
răscoleşte ierburi crude, printre vârfuri şuierând.
Năvăleşte spre câmpie,
se pogoară în rafale,
flori mărunte încurcând
într-un ghem de păpădie.
Naltul cerului răsună;
zdruncinând pământu-adună
peste floarea câmpului
straie negre de furtună.
Alte umbre întunecate
au ieşit dintr-o cetate, care – iată – se destramă
în schelete de aramă.
Şi zburând în solzi de ape
păsări valmeş adunate se reped către lumină.
Aripile sfârtecate
pe mirişti sunt aruncate.

Într-un colţ de luminiş, răsărită din verdeaţă,
se zăreşte alergând către dulcea libertate
o vioaie mogâldeaţă:
copilaş cu flori în braţe şi cu plete încurcate.
Se opri. Scrutează cerul care curge-n râu de pene.
Două păsări grandioase stau în coama dealului.
Una albă se aşterne
pe deasupra grâului:
are trupul lung de scamă de culoarea vântului.
Lăsă florile să curgă din mânuţe răsfirate
şi fugi prin spice aspre, biciuit pe obrăjori,
către pasărea măiastră.
O văpaie–n fir de ape
o nălţă aşa deodată
într-un labirint de nori.

Pretutindeni cerul curge, soarele-i demult apus.
Gust amar lăsat de clipă în privirea-i necăjită
dupa norul ce s-a dus.
Cu suflarea chinuită,
inocent, rosti în sine:
Unde- i pasărea măiastră?
Nu se vede... Nu mai vine?!
Dar în ochi cârpiţi cu vise
se arată argintie,
înălţându-se din fân,
o fantasmă însufleţită de o aripă de fum;
trecu dealul înspre vie,
răsunând în glasuri stinse:
''Unde eşti copilărie?...''

poezie de Ştefan Radu Muşat din Constelatii Diamantine nr.30-2013 (10 ianuarie 2009)
Adăugat de Ştefan Radu Muşat
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prinţesa De Iasomie

Florile de păpădii
Îşi făcură pălării
Din mătăsuri albe, şic,
Şi din fir de borangic.

Una-i dulce ca o rază
Şi adesea se visează
Zână, preafrumoasă fată,
Răsărită-n val de apă.

Dar cum galbenă-i chilia,
Se trezeşte păpădia
Cu un fluture albastru
Şi tăcut ca un sihastru.

Şi acesta o mângâie
Cu mânuţe şi călcâie.
Păpădia iar tresare
Când se vede miez de soare.

Îi e dat acum să fie
Prinţesa De Iasomie
Sub o tufa naltă, albă
Unde soarele-o desmiardă.

Mai târziu, la asfinţit,
O furnică a-ndrăznit
Şi-şi făcu culcuşul moale
În inima de petale.

Nu vă spun ce a visat,
Dar furnica e-mpărat
Cu coroană aurie
Şi pietre de iasomie.

Păpădie, iasomie,
Vreţi să-mi spuneţi ceva mie?
Care-i zână, care-i stea,
Ca să scriu povestea aşa.

camelia opriţa

poezie de Camelia Opriţa din Poveşti din Călimară
Adăugat de Ioan Maria Ioan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prinţesa De Iasomie

Florile de păpădii
Îşi făcură pălării
Din mătăsuri albe, şic,
Şi din fir de borangic.

Una-i dulce ca o rază
Şi adesea se visează
Zână, preafrumoasă fată,
Răsărită-n val de apă.

Dar cum galbenă-i chilia,
Se trezeşte păpădia
Cu un fluture albastru
Şi tăcut ca un sihastru.

Şi acesta o mângâie
Cu mânuţe şi călcâie.
Păpădia iar tresare
Când se vede miez de soare.

Îi e dat acum să fie
Prinţesa De Iasomie
Sub o tufa naltă, albă
Unde soarele-o desmiardă.

Mai târziu, la asfinţit,
O furnică a-ndrăznit
Şi-şi făcu culcuşul moale
În inima de petale.

Nu vă spun ce a visat,
Dar furnica e-mpărat
Cu coroană aurie
Şi pietre de iasomie.

Păpădie, iasomie,
Vreţi să-mi spuneţi ceva mie?
Care-i zână, care-i stea,
Ca să scriu povestea aşa.

vezi mai multe poezii de: Camelia Opriţa

poezie de Camelia Opriţa din Cartea pentru Copii – Poveşti din Călimară, Revista Constelaţii Diamantine nr. 8 (120) August 2020 (27 noiembrie 2002)
Adăugat de Vlad Tudor
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea...

Aş vrea să fiu o pasăre-n zbor,
Sau frunza purtată de vântul uşor...
Aş vrea să fiu o dulce adiere,
Sau poate din stupi a albinelor miere.
Aş vrea să fiu mireasma din flori,
Un fir de iarbă, ori roua din zori.
Aş vrea să fiu o gingaşă floare,
Nisip, curcubeu, sau apa din mare.
Aş vrea să fiu o gâză, ori furnică,
Un fluture, peşte, sau chiar rândunică.
Aş vrea să fiu apă de ploaie,
Un lup, sau chiar doar o blândă oaie.
Aş vrea să fiu lumină, sau nor,
O rază de soare, un gând călător...
Aş vrea să fiu pom, piatră sau stâncă,
Un munte semeţ, sau marea adâncă.
Aş vrea să fiu o stea de pe cer,
Soarele, luna, sau un vis efemer.
Aş vrea să fiu spicul de grâu,
Izvorul limpede, fluviu, sau râu.
Aş vrea să fiu zâmbet, culoare,
Cântec, iubire, sau strigăt, chemare.
Aş vrea să fiu toamnă sau vară,
Iarna cea albă, sau chiar primăvară.
Aş vrea să fiu ori cer, ori pământ,
Sau toate deodată, însă nu sunt...

poezie de Cornelia Georgescu din În căutarea omului (2005)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cea mai frumoasa floare

« Ce să-ţi aduc, iubito, de pe mare? »
O întrebă în şoapte într-o zi.
« Din insule pierdute-n depărtare
Cea mai frumoasă floare care-o fi »

Abia se mai zăreşte-acum catargul.
Pe ţărm cu ochii-nchişi şi mâna-n sân
O fată albă, alb măsoară largul,
Şi-n ochii ei clipeşte-un somn păgân.

Un an întreg prin insule cu soare
Corabia opri şi strânse-n ea
Morman de flori, căci fiecare floare
Cea mai frumoasă-n felul ei era.

Dar florile, prea multe într-o seară,
Cu peşti de aur prinşi la subţiori,
Corabia de foc o scufundară,
Şi toţi muriră-ncolăciţi de flori.

Pe ţărm stau doua fete-n aşteptare:
« Ce ţi-ai dorit ca dar în acest an? »
« Nu-mi mai aduc aminte. Mi se pare –
Cea mai frumoasă scoică din ocean »...

poezie celebră de Radu Stanca
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cea mai frumoasă floare

"Ce să-ţi aduc, iubito, de pe mare?"
O întrebă în şoapte într-o zi.
"Din insule pierdute-n depărtare
Cea mai frumoasă floare care-o fi."

Abia se mai zăreşte-acum catargul.
Pe ţărm cu ochii-nchişi şi mâna-n sân
O fată albă, alb măsoară largul,
Şi-n ochii ei clipeşte-un somn păgân.

Un an întreg prin insule cu soare
Corabia opri şi strânse-n ea
Morman de flori, căci fiecare floare
Cea mai frumoasă-n felul ei era.

Dar florile, prea multe într-o seară,
Cu peşti de aur prinşi la subţiori,
Corabia de foc o scufundară,
Şi toţi muriră-ncolăciţi de flori.

Pe ţărm stau doua fete-n aşteptare:
"Ce ţi-ai dorit ca dar în acest an?"
"Nu-mi mai aduc aminte. Mi se pare –
Cea mai frumoasă scoică din ocean"...

poezie celebră de Radu Stanca
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flori pentru domniţă

Flori pentru domniţă

La castelul dintre brazi, cel ce-i construit pe stâncă,
Pe sub cerul înstelat, luna-l luminează încă.
De-l priveşti din depărtare totul pare amorţit,
O bucată de poveste, numai bună de citit,
Dar dacă urmezi cărarea care duce la castel
Ai s-auzi, de te apropii, cum cântă un menestrel.
Şi acum, ca altă dată, a venit din depărtare
S-o încânte pe domniţă fiindcă azi e sărbătoare,
Mai ales că-i singurică şi pentru că e ziua sa
Ce dar poate să îi facă? El, nimic, doar i-o cânta...
Până s-o trezi domniţa şi-o ieşi iar la fereastră,
Menestrelu-şi aminteşte cum plângea domniţa noastră,
Fiindcă ani şi ani la rând zmeul cel cu vocea groasă
Îi furase tinereţea şi-o ţinea închisă-n casă.
Şi nu doar închisă-n casă, c-o-ncuiase în iatac
Şi pentru a fi mai sigur, aruncase cheia-n lac!
Astfel, anii au trecut, dar privind pe o fereastră
Ea vorbea numai cu vântul şi cu luna..., doamna noastră...
Mai vedea din când în când soarele când apunea
Iar atunci, domniţa tristă, parcă se mai lumina.
La balconul ei veneau, rând pe rând, mici rândunici
Ciripind, cărau crenguţe ca să-şi facă cuib aici.
I se aşezau pe umăr şi o ciuguleau cu drag
Când domniţa se trezea şi se arăta în prag.
Când lucrau la cuib de zor şi îşi adunau crenguţe,
Aduceau în ciocul lor şi pământ dar şi seminţe.
Şi aşa, în timp, domniţa, printre gânduri şi fiori,
Pe balcon crescu, în glastre şi făcu un rai de flori.

Uşurel, pe nesimţite, luna s-a pierdut în zare
Iar pe cerul albăstrui, dintre stânci, se naşte-un soare
Galben, ca un glob de aur, falnic şi strălucitor,
Îşi împrăştie căldura când pe cer urcă uşor...
Şi din amorţirea nopţii, la castelul linistit,
În lumina dimineţii, păsările s-au trezit
Aranjând de zor penajul, gureşe şi şugubeţe
Fac o larm-asurzitoare precum nişte precupeţe!
Lângă zidul de la poartă, într-un colţ, pe la castel,
Păsările-n zarva lor, l-au trezit pe menestrel.
El îşi ridică privirea către singura fereastră
Unde-o să apară iarăşi la fereastră, doamna noastră.

Uite-o, a şi apărut! Parcă florile-i zâmbesc
Când se-apropie de ele şi în felul lor vorbesc:
"Ce frumoasă eşti, stăpână, uite um te-ai primenit
Parcă tu ai fi o floare, uite cum ai înflorit!
Iară rochia îţi curge fină şi frumos brodată
Peste trupul tău micuţ, parc-ai fi încă o fată!
Uite cum joacă mătasea! Uite cât este de fină
Că abia-ţi ascunde nurii când te mişti ca o felină!
Geaba vrei să o ascunzi, când mergând şi-abia păşeşti,
Glezna-ţi fină, delicată, fiindcă n-ai să reuşeşti!
Nu roşi, că prinzi culoare mai frumoasă şi uite, vezi
Care dintre noi e floare? Tu sau noi, spune, ce crezi?
Haide, vino şi-ţi alege dintre noi şi-mpodobeşte
Părul tău cârlionţat, negru, care-ţi străluceşte!
Dacă vrei o floare albă, pune-n cap o margaretă
Care îţi va lumina coafura ta cochetă!
Poate vrei un fir de crin, cu miros îmbătător,
Care să îţi parfumeze trupul tău îmbietor!
Ori poate pe păru-ţi negru, un mănunchi de flori de maci
Ţi s-ar potrivi mai bine o cunună dacă-ţi faci!
Vrei narcise, lăcrămioare, panseluţe, trandafiri?
Poţi să ne-mpleteşti pe toate, în cosiţă, fir cu fir!
Astfel, florile din glastră, doamnei noastre îi vorbesc
Oferindu-se cu drag, fiindcă tare o iubesc!
Menestrelul o priveşte murmurînd un cântecel
Sub balconul plin cu flori, printre stânci, la un castel.
Soare, cântec, păsărele, flori şi fluturi la balcoane
O-nsoţesc pe doamna noastră şi pe voi, frumoase doamne!...

poezie de Florentina Mitrică (24 aprilie 2016)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gretchen s-a jucat iar cu florile prin grădină cât a vrut. Aşa a trecut multă vreme. Gretchen cunoştea acuma fiecare floare, dar, deşi era o mulţime, ei i se părea că lipseşte una. Care anume nu ştia. Iată însă că într-o bună zi sa uitat mai bine la pălăria de soare pe care o purta baba şi care era zugrăvită cu flori, şi a văzut printre florile zugrăvite şi un trandafir, care era mai frumos decât toate celelalte. Baba uitase să şteargă de pe pălăria ei trandafirul atunci când surghiunise în pământ trandafirii din grădină. Dar, ce să-i faci, aşa-i întotdeauna când nu bagi bine de seamă!

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rădăcini şi soare

Eram în vremea lui April
o ciocârlie ridicată peste viaţă şi moarte
o floare, un tril,
un imn
venit de departe,
un copil,
o frunză
ca un zmeu de pânză.

Ţineam cu o mână
păpuşa de lână
pe drum neumblat,
plângeam, mamă,
cât te-am căutat.
Mă muşca pământul
plin de mărăcini,
mă-ntâlneam cu vântul
venit din vecini.
Eram în vremea lui April,
voiam să fiu mare,
când copil...
Ce timpuri călătoare,
mamă, rădăcini
şi soare.

Săream într-un ochi de apă,
în ghete să-mi încapă
ploaia, cerul, norul, vântul
printre care şi pământul.
Erau timpuri călătoare
şi-aveam frunze-degetare,
mamă, rădăcini
şi soare.

camelia opriţa / 19 / octombrie / 2019

poezie de Camelia Opriţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noiemvrie

În lâncedul soare de-amiază, grădina
Îşi zvânta din brazde noroiul, şi cum
Nu-i nimeni să-i cate răcoarea acum,
Dar zborul de cioare îi cată hodină.
În mâlul ce scade vâscos, fumegând,
Mai luptă cu moartea o iarbă, o floare,
Cu frunze cernite-n sinistră coloare
A negrului muced — ce-ţi intră în gând
Mai muced, mai negru decât e în fire.
Sus ciorile negre, jos mucedele flori!

O, unde eşti, creangă de-april, să-mi improri
Ferestrele vieţii cu verdea-ţi lucire
Şi unde eşti, iarbă cu fragedul fir,
În gânduri să-mi intri cu haina ta nouă,
Şi proaspăt scăldată în bobul de rouă,
Ce-n suflet răsfrânge lumini de safir.

poezie celebră de Elena Farago
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu şi câteva ierni pictate

Câteva ierni pictate cu dragoste,
câteva ierni de sentimente frapante.
Fire nostalgică, empatică şi caldă
visătoare incurabilă totodată.
Mă uit la fluturi, flori şi stele
Care-i diferenţa dintre ele?
Tăcerea mea vorbeşte...
Acum, de un dor nemărginit.
Ah, copilărie floarea mea de dor,
unde te-ai ascuns? În care colţişor?
Unde-i copilul de altădată?
Pur ca un bob de rouă, ca o floare îmbujorată
cu praf de stele presărată...
Dau buruienile pline cu otravă de-o parte,
te caut cu auzul, cu vederea, ostenită de puteri
n-am dat de tine nicăieri.
Dar, aud un murmurat,
vântul îmi şopteşte tainic:
"Copilul pe care-l cauţi nu e pierdut,
este adânc în sufletul tău ascuns!"
Jocurile, poveştile cum au trecut,
De n-am ştiut şi nu am priceput?
Acum tac şi cu regretat constat
că am găsit ce nu trebuia căutat...

poezie de Daniela Fărtăiş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţara mea

Ţară mea cu duh de pace, Ţara mea cu duh de dor
Aş striga să mă audă Ştefan Sfânt şi-al meu popor!
Putna, clopote-răsună şi Vrancioia vine iar,
Să-şi jerfeasca toţi feciorii, pentru-al ţării ei hotar!

Ţara mea plină de floare şi de verde frematand
Te aud în nopţi cu stele, cum jeleşte-al tău pământ
Cum pe câmpuri se jertfeşte grâul să mai dea un rod
Dar mişeii prinşi în roată, vor să-ţi cânte un prohod!

Ţara mea cu munţi de sare şi cu cerul luminos
La hotar ai scris cu sânge, peste chipul glorios
Şi-a pus sabia în teacă, să infloreaca iarăşi maci
Dar de-o vreme îngândurată te jerfesti, jeleşti şi taci...

Ţara mea cu râuri line şi cu nuferi prinşi de ape
Îţi doresc să ai lumină şi de toţi copii parte
Să-i aduci la vatra sfânta, unde focul este viu
România mea frumoasă, eu tot tânăra te ştiu!

Ţara mea cu doruri multe şi cu oameni mai săraci
O magie de se poate, te-aş ruga acum să faci,
Să te scrii pe harta lumii cu lumina cea mai sfântă
Îngerii să te vegheze, bucuria mea cuvântă!

Camelia Cristea

poezie de Camelia Cristea din Confluente literare, ianuarie 2020
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noiemvrie

În lâncedul soare de-amiază, grădina
Îşi zvânta din brazde noroiul, şi cum
Nu-i nimeni să-i cate răcoarea acum,
Dar zborul de cioare îi cată hodina.
În mâlul ce scade vâscos, fumegând,
Mai luptă cu moartea o iarbă, o floare,
Cu frunze cernite-n sinistră coloare
A negrului muced — ce-ţi intră în gând
Mai muced, mai negru decât e în fire.
Sus ciorile negre, jos mucedele flori!

O, unde eşti, creangă de-april, să-mi improri
Ferestrele vieţii cu verdea-ţi lucire
Şi unde eşti, iarbă cu fragedul fir,
În gânduri să-mi intri cu haina ta nouă,
Şi proaspăt scăldată în bobul de rouă,
Ce-n suflet răsfrânge lumini de safi

poezie de Noiemvrie - Elena Farago
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu şi câteva ierni pictate ✍

Câteva ierni pictate cu dragoste,
câteva ierni de sentimente frapante.
Fire nostalgică, empatică şi caldă
visătoare incurabilă totodată.
Mă uit la fluturi, flori şi stele
Care-i diferenţa dintre ele?
Tăcerea mea vorbeşte...
Acum, de un dor nemărginit.
Ah, copilărie floarea mea de dor,
unde te-ai ascuns? În care colţişor?
Unde-i copilul de altădată?
Pur ca un bob de rouă, ca o floare îmbujorată
cu praf de stele presărată...
Dau buruienile pline cu otravă de-o parte,
te caut cu auzul, cu vederea, ostenită de puteri
n-am dat de tine nicăieri.
Dar, aud un murmurat,
vântul îmi şopteşte tainic:
"Copilul pe care-l cauţi nu e pierdut,
este adânc în sufletul tău ascuns!"
Jocurile, poveştile cum au trecut,
De n-am ştiut şi nu am priceput?
Acum tac şi cu regret constat
că am găsit ce nu trebuia căutat.....

poezie de Daniela Fărtăiş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

Ce dulce eşti când porţi maramă!
Eşti chiar cea mai frumoasă mamă,
Din toate câte sunt pe-acest pământ.
Ce drag îmi este chipu-ţi sfânt!

Mamă,
Eu sunt doar o mică floare,
În frumoasa ta grădină.
Tu eşti cel mai mândru soare,
Care mie-mi dă lumină.

Mamă scumpă, chip blajin,
Azi, în plină sărbătoare,
În faţa ta adânc mă-nchin,
Şi-ţi aduc în dar o floare.

Chipul tău, măicuţă bună,
În tot locul mă-nsoţeşte.
Şi veghind sub clar de lună,
El de rele mă păzeşte.

Acuma, când intru-n viaţă
Tu mă luminezi mereu.
Îmi dai o bună povaţă
Ca să luminez şi eu.

Mamă,
Îţi urez prin vremi să treci
Ani la număr, nouăzeci!
În viaţă multă, multă sănătate!
Fericire şi noroc în toate!

poezie de Dumitru Delcă (10 februarie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

O floare, un câine

Mă culcasem odată lângă o stea;
o floare, un câine era lumea mea.
Iar dacă mai încape vreun cuvânt,
câinele şi floarea erau umbre -n vânt.

Floarea se varsă de la sine,
rupându-se în două
cu fruntea sa lovită de fulgerul de rouă.
Pământ se face şi aşchie de sânge;
atât a fost iubită,
dar n-are cine-o plânge.

Câinele zace cu ochii pironiţi în poartă,
să-şi vadă stăpânul...
de-ar mai veni o dată.

Se clatină dar frunza, se clatină un fir,
azi-noapte se visase stejar în cimitir.
Nu poate să vorbească,
scânceşte într-un plâns subţire,
ar vrea să se pornească
la drum, spre cimitire.

Îi umblă tot amarul prin inimă şi vine,
stăpânul este dus: se uită... poate vine.
Îi umblă ochii trişti la floare şi la poartă,
acolo îl vedea venind de fiecare dată.

Dar ştie că pâinii îi este dat să fie pâine,
câinelui îi e sortit să moară câine.
Că aerul mai blând e aici, acasă. Şi n-a uitat,
că poarta e deschisă, stăpânu' e plecat.

poezie de Camelia Oprita din Poeţii noştri (11 mai 2019)
Adăugat de IoanA.Ioan
Comentează! | Votează! | Copiază!

O floare, un câine

Mă culcasem odată lângă o stea;
o floare, un câine era lumea mea.
Iar dacă mai încape vreun cuvânt,
câinele şi floarea erau umbre -n vânt.

Floarea se varsă de la sine,
rupându-se în două
cu fruntea sa lovită de fulgerul de rouă.
Pământ se face şi aşchie de sânge;
atât a fost iubită,
dar n-are cine-o plânge.

Câinele zace cu ochii pironiţi în poartă,
să-şi vadă stăpânul...
de-ar mai veni o dată.

Se clatină dar frunza, se clatină un fir,
azi-noapte se visase stejar în cimitir.
Nu poate să vorbească,
scânceşte într-un plâns subţire,
ar vrea să se pornească
la drum, spre cimitire.

Îi umblă tot amarul prin inimă şi vine,
stăpânul este dus: se uită... poate vine.
Îi umblă ochii trişti la floare şi la poartă,
acolo îl vedea venind de fiecare dată.

Dar ştie că pâinii îi este dat să fie pâine,
câinelui îi e sortit să moară câine.
Că aerul mai blând e aici, acasă. Şi n-a uitat,
că poarta e deschisă, stăpânu' e plecat.

poezie de Camelia Opriţa din Poeţii noştri (11 mai 2019)
Adăugat de IoanAIoan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt

Sunt zâmbet de mare
şi mângâi hotare.
Sunt ochi de pământ
şi învăţ tăcând.
Sunt suflare de vânt
şi-mprăştii cuvânt.
Sunt piruetă de foc
şi ard când invoc.
Sunt pădure de taină
şi ca veşnică haină
a măicuţei pământ,
verde crud îmi e sfânt.
Sunt rază de soare
pe drumul de vale.
Sunt dor de lumină
din marea grădină.
Sunt arc de culoare
curcubeu de floare.
Sunt dansul de fluturi,
zâmbetul când te bucuri.
Sunt pană de vultur
şi-ncerc să mă scutur
de somnul din mine,
de norul ce vine.
Sunt floare de colţ
şi visez să m-agăţ
de stânca din gând
spre care m-avânt.
Sunt cuget adânc
ce-ncerc să cuvânt
aşa cum e legea,
aşa cum e sfânt.
Sunt basm de iubire
născut din trăire.
Sunt cuvânt rostit
din suflet rodit.
Sunt pace pe nor
şi zbor de cocor.
Sunt cupă de zori
minune din flori.
Sunt rouă pe nufăr
şi-aleg să nu sufăr.
Sunt cetate de dac
şi lupt să fac pact
cu lumea din mine
prin taine divine.
Sunt susur de ape,
comori îngropate
cu zâmbet pe buze
şi cântec de muze.
Sunt munte etern,
o doină ce chem
mioare din lume
ce vor să-şi cunune
zăpada din ele
cu lumina din stele.
Sunt clinchet de-argint
şi pornesc să colind
în sufletul meu
sclipiri să aprind.
Sunt izvor de speranţă
şi-mplinire în viaţă,
căci găsit-am în Mine
Divinul din Tine.

poezie de Octavian Sărbătoare (25 decembrie 2009)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chiar dacă-s copilă

(Cameliei Rogojinaru)

Mama m-a născut copilă,
Surâs, cântec şi lumină
Şi chiar dacă nu-s fecior,
Eu cu munţii mă măsor.

Mă înalţ – un zmeu în soare,
Sunt şi vis şi sărbătoare,
Sunt pacea şi tricolorul,
Îmi cinstesc prin cânt poporul.

Aur port în păr... şi soare,
În obraji bujori în floare,
Ie, fotă şi opincă
Şi-s mândră, cât sunt de mică.

R: Hai mamă, vis şi cântec românesc,
Hai mamă, mamă scumpă te iubesc!
Hai mamă scumpă, stelele răsar,
Hai dulce mamă,-n părul tău de jar...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!