Mai cred copiii noştri într-o minune?

Veacul disperării perfid si mişel
renaşte dumnezei cu pântec de-oţel,
eresuri străine poleite-n cuvinte
coboară-n suflet şi-n minte.

Vopsiţi in roşu, mânjiti pe braţe si dinţi
pe stadioane hipioţii dau concerte
in stranii ritualuri. Se numesc chiar sfinţi,
cu aura lor strâmbă prelinsă peste plete.

Un bărbos guru de-apartament
şi-a convins ciracii – extaz si încântare –,
învaţându-i că ar fi un instrument
divin, Mesia în chip de reincarnare.

Doamne, ispitele ne zguduie tăria,
căci veacul e-ntors spre alta menire!
E hipiotul un sfânt? E guru, Mesia?
Sunt ale lor fraze... mesaj de mântuire?

Privirea mi-o întorc către Răstignit
şi sufletul o clipa se ridică.
Văd patru cuie şi-un Hristos smerit
ce patima o-ndură din dragoste de oameni.

Văd spinii Lui si-o înviere care
va fi a noastră şi Raiul în mine creşte,
cum creşte Liturghia in Altare,
când preotul solemn împărtaşeşte.

Văd o mână mică, sfioasă si albă,
bătând mătănii la icoana poleită
a Sfintei Fecioare. O rugaciune caldă
se murmură cuvioasă şi smerită.

Mai cred copiii Tăi in Altare şi minuni,
în Maica Sfantă şi Pruncu-i de la sân,
în holdele sfinţite, în datini şi-n goruni,
în naşterea Ta, Doamne, din staulul cu fân?

poezie de Gavriil Stiharul din Poeme creştine (27 mai 2008)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!