Villonească

Culori borţoase, deşuchete.
(din frunză cursă şi rachiu)
alb îl purta în trup pe verde,
rosu mişca-n potrocaliu.
culori strivite de sărutul
oraşului de-un veac surpat
îmi amintiţi de începutul
unui amor neruşinat.
El, fruntea îşi târa să-şi culce
în degetele-evantai
cu unghii de zăpadă dulce,
dar nesolubile în ceai,
şi. nu e nimeni să-l disculpe.
ani, şaisprezece, tăinuia
în arcul unor groase pulpe
ca în părăginiri de stea.
Îmbrăţişări usturoiate,
mişcau un sânge vechi în trunchi,
stârnind făpturile culcate
în uriaşii ei genunchi.
Trupul mai leneş ca nisipul.
ca roşu în portocaliu,
purta sub pielea roasă, chipul
frumoaselor de mai târziu.
Femeia le ivea, sculate,
din măştile de fum şi fard
în vreme ce abandonate
culorile năşteau sub gard.
(O, cum ştia să mai dezmierde
gura femeii-ţintirim!)
Alb îl năştea, pe verde. Verde
alt alb năştea, nelegitim.
Galben copil cădea din galben,
albastru, smuls din violet,
ca între fire de păianjen
în negru se topea, secret.
Pâine. altoită cu caisă
sânii-i ştia, tremurători,
cu pleoapa mâinilor deschisă
cel nărăvit întru culori,
şi încerca să se ridice
din veşnic pângărita stea,
dar carnea coapselor complice
pân' la surâs îl îngropa...

poezie celebră de Gheorghe Tomozei
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!