Sfârşitul zilei

5 august 1945

Se înserează. Zi fierbinte, pleacă!
Desculţă, umbra de pe munţi coboară
şi-ţi tot coseşte pletele de foc.
Fugi, zi fierbinte, fugi!... Coboară, seară...

Fierbinte zi, infern portocaliu,
pecetie curgând pe-oraşul leoarcă
de năduşeală, du-te... Soarele în mare
şi-afundă şi el răsturnata-i barcă,

din care --- sfârâind pe mute ape
ce-ncep să-nvie-ncet ca nişte plante
de arşiţă culcate --- se răstoarnă
poveri, poveri de-aprinse diamante...

Printre coline-oraşul stă privind...
O mamă e oraşul ce priveşte
şi vrea să vadă totul... Iată unul
din râuri scăparând; ai zice-un peşte

sclipindu-şi solzii, bot în bot cu-n altul,
la fel de mare ca şi celălalt,
dar mai posac, căci fratele-i răsfrânge
o şcoală în şerpuitoru-i fald;

o şcoală de copii, atâta tot...
dar dimineaţa când se prind de mână
cântând copiii --- râde-ncet şi râul
şi-ntinereşte apa lui bătrână.

Lin îşi roteşte-oraşul ochii lungi
ca nişte-aripi de umbră desfăcute,
ce către mare-alunecă încet.
Oraşului i-s toate cunoscute,

şi vrea să ştie de-s la locul lor.
Apune soarele ca-ntotdeauna,
şi râurile-s şapte lungi beteli
de aur moale; nu lipseşte una...

Respiră marea văluri străvezii...
Mai fulgeră din soare câte-o rază
Scurt săgetând. Oraşul stă, priveşte...
Pe cine l-a rănit? Un om oftează.

Îşi şterge faţa gânditor pescarul...
Cu o batistă atârnând pe frunte,
e rege-acestor ape nesfârşite,
în zdrenţe şi cu tâmplele cărunte...

Din cârpa-i de pe frunte, grea coroană,
Pe chip i se prelinge nu sudoare,
ci plumb topit, plumb, boabe ale trudei,
ce şiroind ca plânsul, pică-n mare...

Peşti de mătase, peşti pumnale-albastre,
peşti de opal, de vânt, peşti lungi de-oţel,
De vină cine-i că pescarul are
năvodul rupt şi peştii-i fug din el?...

Stă Hiroshima şi priveşte mută:
pescarul e în apă ca oricând
şi ca oricând sudoarea-i pică-n boabe
şi cearcăne-are apa tremurând.

Iar a oftat. De ce oftează omul?
se-ntreabă Hiroshima, tresărind...
şi-acum din valuri se ridică luna
şi jumătate-omul e de-argint...

şi plasa lui târâtă înspre casă
e-o pânză de paing de-argint curat
şi se întreabă iaraşi Hiroshima:
De ce-a oftat? De ce? De ce-a oftat?

Nici un cuvânt. Cu marea stând în faţă
înveţi să taci întruna, an de an...
Că eşti --- oftatul doar îţi aminteşte...
E scump cuvântul pentru cel sărman.

Tu, noapte blândă, ce întinzi o plasă
de stele pe muncita lume, noapte
liniştitoare-a trupurilor, soră
ce faci din vaietele zilei şoapte

te-apropie... Acuma ca să vadă,
se-nalţă Hiroshima-n raza lunii
şi se opreşte pe cetatea veche
cu umbrele rotindu-şi mut păunii.

Umbre şi oameni. Zgomotele zilei
ce, înainte de-a pieri, cresc încă.
Umbre şi oameni. Umbre gârbovite
ce poartă în spinarea lor o stâncă.

Bătrânii din aziluri... se întorc
la casa care nu-i a lor, pustie,
ţinându-se de mâini cum fac copiii
speriaţi şi muţi, fără copilărie.

Trist, Hiroshima îşi întoarce capul.
Umbre şi oameni. Oameni înhămaţi,
trăgându-şi ricşele de plumb spre grajduri
pe jumătate morţi şi dezbrăcaţi.

Roţi ce-ameţesc, roţi, umbre iuţi de roţi,
roţi de maşini --- lung fulger diavolesc
ce-şi râd de goana bietului om-cal
şi pâinea de la gură i-o răpesc...

Amurgu-şi ţese umbrele grăbit.
Lungi umbre de-oameni-umbre. Umbre-adânci
de case nalte, umbre de cutii
de lemn în care te târăşti pe brânci...

Albastră seară... Templele lucesc
cu solzi de-aurării şi lac roşcat.
Surd vuiet de uzine, mări închise...
Priveşte-adânc oraşul nemişcat.

Dar cine trece podul curcubeu
ce-n mare salbe viorii aruncă?
De-abia se mişcă... Hiroshima-l vede:
Nici azi bătrânul n-a gasit de muncă!

Cresc stele-n apă... Tremură tăcute...
când n-ai mâncat, ce chin e să le vezi...
O transparentă farfurie-i apa
cu mii şi mii de boabe de orez.

Vino, -l îndeamnă apa... Tainic, şoapte
de el doar auzite. Şoapte... --- Vino...
Noapte de august... ape cu sirene...
Se smulge-ncet bătrânul. --- Nu, Lumino,

spre tine-mi trag povara, zi de mâine...
Paşi depărtându-se... om fără vatră...
Harfe-ale foamei, coaste străvezii,
întindeţi-vă-acum pe-un prag de piatră!...

Priveşte către stele muncitorul
bătrân, zăcând pe patu-i de granit
cu pumnii descărnaţi, e-un zeu de fildeş
de lumi făuritor şi părăsit...

Se-ntoarnă spre Zeiţa-Stea. Din pipă
trei nori albaştri-i dă. Tuşeşte-ncet...
E haina-i şah de petece, sub cerul
De stele-nmiresmat ca un buchet.

Nisip de oameni curge din uzine...
se trag obloane, scrâşnete de fier...
şi negustorul întorcându-şi cheia
cu grijă-o ia ca pe un giuvaer...

poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!