Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Sfârșitul zilei

5 august 1945

Se înserează. Zi fierbinte, pleacă!
Desculță, umbra de pe munți coboară
și-ți tot cosește pletele de foc.
Fugi, zi fierbinte, fugi!... Coboară, seară...

Fierbinte zi, infern portocaliu,
pecetie curgând pe-orașul leoarcă
de nădușeală, du-te... Soarele în mare
și-afundă și el răsturnata-i barcă,

din care --- sfârâind pe mute ape
ce-ncep să-nvie-ncet ca niște plante
de arșiță culcate --- se răstoarnă
poveri, poveri de-aprinse diamante...

Printre coline-orașul stă privind...
O mamă e orașul ce privește
și vrea să vadă totul... Iată unul
din râuri scăparând; ai zice-un pește

sclipindu-și solzii, bot în bot cu-n altul,
la fel de mare ca și celălalt,
dar mai posac, căci fratele-i răsfrânge
o școală în șerpuitoru-i fald;

o școală de copii, atâta tot...
dar dimineața când se prind de mână
cântând copiii --- râde-ncet și râul
și-ntinerește apa lui bătrână.

Lin își rotește-orașul ochii lungi
ca niște-aripi de umbră desfăcute,
ce către mare-alunecă încet.
Orașului i-s toate cunoscute,

și vrea să știe de-s la locul lor.
Apune soarele ca-ntotdeauna,
și râurile-s șapte lungi beteli
de aur moale; nu lipsește una...

Respiră marea văluri străvezii...
Mai fulgeră din soare câte-o rază
Scurt săgetând. Orașul stă, privește...
Pe cine l-a rănit? Un om oftează.

Își șterge fața gânditor pescarul...
Cu o batistă atârnând pe frunte,
e rege-acestor ape nesfârșite,
în zdrențe și cu tâmplele cărunte...

Din cârpa-i de pe frunte, grea coroană,
Pe chip i se prelinge nu sudoare,
ci plumb topit, plumb, boabe ale trudei,
ce șiroind ca plânsul, pică-n mare...

Pești de mătase, pești pumnale-albastre,
pești de opal, de vânt, pești lungi de-oțel,
De vină cine-i că pescarul are
năvodul rupt și peștii-i fug din el?...

Stă Hiroshima și privește mută:
pescarul e în apă ca oricând
și ca oricând sudoarea-i pică-n boabe
și cearcăne-are apa tremurând.

Iar a oftat. De ce oftează omul?
se-ntreabă Hiroshima, tresărind...
și-acum din valuri se ridică luna
și jumătate-omul e de-argint...

și plasa lui târâtă înspre casă
e-o pânză de paing de-argint curat
și se întreabă iarași Hiroshima:
De ce-a oftat? De ce? De ce-a oftat?

Nici un cuvânt. Cu marea stând în față
înveți să taci întruna, an de an...
Că ești --- oftatul doar îți amintește...
E scump cuvântul pentru cel sărman.

Tu, noapte blândă, ce întinzi o plasă
de stele pe muncita lume, noapte
liniștitoare-a trupurilor, soră
ce faci din vaietele zilei șoapte

te-apropie... Acuma ca să vadă,
se-nalță Hiroshima-n raza lunii
și se oprește pe cetatea veche
cu umbrele rotindu-și mut păunii.

Umbre și oameni. Zgomotele zilei
ce, înainte de-a pieri, cresc încă.
Umbre și oameni. Umbre gârbovite
ce poartă în spinarea lor o stâncă.

Bătrânii din aziluri... se întorc
la casa care nu-i a lor, pustie,
ținându-se de mâini cum fac copiii
speriați și muți, fără copilărie.

Trist, Hiroshima își întoarce capul.
Umbre și oameni. Oameni înhămați,
trăgându-și ricșele de plumb spre grajduri
pe jumătate morți și dezbrăcați.

Roți ce-amețesc, roți, umbre iuți de roți,
roți de mașini --- lung fulger diavolesc
ce-și râd de goana bietului om-cal
și pâinea de la gură i-o răpesc...

Amurgu-și țese umbrele grăbit.
Lungi umbre de-oameni-umbre. Umbre-adânci
de case nalte, umbre de cutii
de lemn în care te târăști pe brânci...

Albastră seară... Templele lucesc
cu solzi de-aurării și lac roșcat.
Surd vuiet de uzine, mări închise...
Privește-adânc orașul nemișcat.

Dar cine trece podul curcubeu
ce-n mare salbe viorii aruncă?
De-abia se mișcă... Hiroshima-l vede:
Nici azi bătrânul n-a gasit de muncă!

Cresc stele-n apă... Tremură tăcute...
când n-ai mâncat, ce chin e să le vezi...
O transparentă farfurie-i apa
cu mii și mii de boabe de orez.

Vino, -l îndeamnă apa... Tainic, șoapte
de el doar auzite. Șoapte... --- Vino...
Noapte de august... ape cu sirene...
Se smulge-ncet bătrânul. --- Nu, Lumino,

spre tine-mi trag povara, zi de mâine...
Pași depărtându-se... om fără vatră...
Harfe-ale foamei, coaste străvezii,
întindeți-vă-acum pe-un prag de piatră!...

Privește către stele muncitorul
bătrân, zăcând pe patu-i de granit
cu pumnii descărnați, e-un zeu de fildeș
de lumi făuritor și părăsit...

Se-ntoarnă spre Zeița-Stea. Din pipă
trei nori albaștri-i dă. Tușește-ncet...
E haina-i șah de petece, sub cerul
De stele-nmiresmat ca un buchet.

Nisip de oameni curge din uzine...
se trag obloane, scrâșnete de fier...
și negustorul întorcându-și cheia
cu grijă-o ia ca pe un giuvaer...

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Citate similare

Întâlnirea cu Hiroshima

lui Kaoru Yasui


Pământ, pământ tăcut.
Tăcută,
cu pielea pârjolită, cu statura goală,
iertare, Hiroshima...
Iertare pentru fiecare pas
ce-atinge-o rană, rupe-o cicatrice...
Iertare pentru fiece privire,
ce – chiar de-i mângâioas㠖 doare...
Iertare pentru fiece cuvânt
Ce tulbură văzduhu-n care-ți cauți
copiii,
noaroadele de prunci pe veci pierduți...
Mormânt
inexistent... Vânt... vânt... vânt... vânt...

Și glasul lor, acum încet sunând,
din zi în zi mai stins,
numai în amintire...
O, cimitire,... inexistente... inexistente...
De vrei plângi, să nu poți stânge-n brațe
măcar o urnă, un mormânt măcar...

Unde ți-s pruncii, Hiroshima? Poate
în oceanul
de-argint nepăsător...
Poate-n cavoul infinit
al cerului...
Sau poate, chiar pe-acest pământ
pe care-l calc...
Fiece pas ce-l fac, îl fac cu teamă...
Fiece palmă de pământ
ascunde-un catafalc...
Parca-a strigat pământul
Călcat de mine
--- Mamă!

Oh, aripi da-mi, văzduhule de smalț,
fiu ușor ca tine, mă-nalț,
să nu ating cu pasul nici o rană,
taie-aripa-mi cerul îngerește...

... Dar scăpărând din miile-i de răni,
se-apropie de mine Hiroshima,
se-apropie și se înclină lin
și-mi face semn

--- Poftește, prietene,
și vezi ce-a fost,
ce e
și povestește...

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Mihai Leonte

Alb

Presărați alb mult,
Preluat din prezent
Amintiri din trecut.
---
Culegeți alb imaculat
Trimiteți albul curat
Priviți alb neîncetat.
---
Puneți alb
În tot ce aveți,
Albul e fericire
Albul e nemurire.
---
Albul din flori,
Albul din ninsori,
Albul din nuferi
nu te superi
---
Plecăm în alb înalt
Pe tărâmul celalalt.

poezie de
Adăugat de Mihai LeonteSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Călăii

În partea cea mai neatinsă-a lumii,
acolo unde n-a trecut războiul,
acolo unde
se știe despre ceea ce-i războiul
din cifrele înscrise în registre,
acum,
stăpânii lor treziți își iau cafeaua
cu gesturi măsurate, de echere.

Nu-i unul să zâmbească, nu mai poate
nici unul să zâmbească, de mult...
fiece zâmbet costă o avere,
fiece zâmbet poate stârnească
oricăruia din ei
hemoragii de aur,
fiece zâmbet poate-oricând să surpe
secretul echilibru al acestor
cetăți fără de stele,
imense orgi de piată-n care suie
un sânge monoton de ascensoare...

Fiece pas al lor uimește-ntocmai
cum ar uimi un pas făcut de-un idol
cu pulpele de marmură, prin care
--- după milenii lungi de-ncremenire ---
ar luneca șopârle mici de sânge
și-n care mușchii minerali ar prinde viață...

În fiecare seară,
mașinile-i conduc până la paturi,
le scot cu gesturi măsurate haina,
îi iau in brațe, îi întind cu grijă
și le cronometrează-n taină somnul.

Un sânge ordonat le-mbujorează
arareori, cu mare chibzuință,
profilurile de metal cromat.

Acum, își beau cafeaua și privesc,
toți în același timp,
din când în când, tacuți spre cronometre,
privesc din când în când spre cronometre,

( Văzduhu-nspământat își schimbă fața... )

Își beau cafeaua și vorbesc cu glasul
unor profesori care pregătesc
serbarea de sfârșit de an
spunând ---- Vor fi
fără-ndoială numeroși copii!

( În cuibul lui de raze transparente,
luceafărul de zi e mut și palid. )

--- Deocamdată ( spune cineva )
e doar o încercare. Nu vor fi
mai mult de...

( Albi de groază stau pereții,
o nădușeală rece-i înfioară!... )

--- Iar cei ce-or rămână-n viață ( spune
același glas echilibrat ) vor face
doar arătându-și fața celorlalți,
să nu mai fie om în univers
ce-ar îndrăzni ni se-arate altfel
decât sub chip de fiară-ascultătoare...

( Aleargă vântul deznădăjduit
și caută s-aducă nori de piatră,
zăgaz pună timpului stea.
Un ocean văzduhu-ar vrea să fie
-nece timpul care-l săgetează,
-nece-aripa morții ce-l străbate.
Oprește timpul! E un urlet cerul,
Oprește timpul!
Dar timpul zboară, stelele pălesc,
și-s toate cronometrele cu el
și toate cronometrele bătând
la fel, la fel, la fel, la fel, la fel,
cu-aripi de aur alergând tăcute,
cu dinți de aur viața măcinând-o... )

( Oh, blestemată fie ziua, ceasul...
căci le-am trăit și eu fără să știu,
fără să știu, vai, ce se pregătește,
fără să pot urlu dintr-o mie
de guri: --- Feriți copiii! Duceți-i în grabă
acolo unde botul căprioarei
nu-i încă ars de nitroglicerină,
acolo unde ochiul de metal
al monștrilor tăcuți n-ajunse încă,
acolo unde pruncii
cu cozi de mânji și cu breton cuminte,
ucișii prunci,
nu pot să mai ajungă niciodată... )

Privindu-și degetele terminate
în lungi butoane roze, transparente,
un mag al cifrelor vestește calm:

--- Mai au întocmai încă trei minute.

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Surâsul peste moarte

Pentru Chieko Watanabe

Și iată-aud acuma glasul celor
trecuți prin flăcări
cum se-mpletește într-un singur glas,
un singur glas sunând cum sună fierul,
cum sună stolurile de oțel fierbinte,
și fiecare glas acum e-o sabie
încovoiată care se-nvârtește
deasupra ucigașilor sclipind ---
și toate împreună se înalță
peste cenușă ca un nimb al vieții...
Și iată-le ( o, vulturi mari și-albaștri,
suiți, suiți! ) cum prind să se rotească,
cum se rotesc crescând fără-ncetare,
cum se răsfrâng în ocean, săpând-i
mari guri rotunde, veșnic rotitoare,
ce dau porunci talazului crească,
suie stâlpi de trombe pân la stele,
ca să măsoare înălțimea Crimei.

Și iată cum
zbucnind deodata ca din milioane
de arcuri zbârnâind ---
ca milioane de săgeți, sărmanii
se-adună într-un singur snop de fier,
ce se rotește pe pământ de strajă,
cu ochi de raze lungi zvâcnind spre tâmple,
și îndreptați mereu spre ucigași.

Și vin desculții, ne-ncetat, sorbind
cu-o nemaiîntâlnită sete cerul,
ca pe un vin din struguri de azur.
Și cei mai mulți nu de pe creste-apar,
ci din adâncul văilor, din neguri,
Acolo unde munca naște-n chinuri
o zeitate-n veci nepieritoare:
Speranța-Luptă,
Visul de ne-nfrânt,
Speranța ce se-nalță ne-ncetat,
Speranța care nu poate fie
ucisă niciodată,
Speranța pentru toți cei strânși în lanțuri.

Și cei mai mulți se cațără din văi,
din văile unde-s cărbunii beznei,
pe care milioanele de oameni
le scot scrâșnind, mereu amenințate
de rânjetul mitralierei,
îi scot gemând de veacuri, ca să stoarcă
de ele sâmburi lungi de diamante
lungi lacrimi de lumină-ncremenită,
o rouă ce li-i smulsă ne-ncetat,
și care-mpodobește sânii Crimei
și răcorește Demonului chipul.

Și iată,
un sărac cu trupul gol
de bronz și-nalt până la cer, cum e
doar zeul uriaș din Kamakura,
un om sărac
își spintecă obrazul,
își spintecă obrazul, deschizându-și
cincizeci de guri --- și sângele nu curge,
cincizeci de guri pe care le îndreaptă,
ca pe cincizeci de peșteri infinite
spre cele patru zări,
și dă un strigăt,
un strigăt ca un tunet bubuind,
mult mai puternic decât glasul bombei:
---Hei, frați ai mei!

Și ocean peste ocean îl duce,
vuind ca pe-o corabie purtată
de-un fulger,
din continent în continent, și munții,
legând ecouri de ecouri, fac
să se rotească
strigătul în jurul
pământului, și pe pământ trecând
din țară-n țară, străbătând văzduhuri,
pe unde glasul omului e liber
și se-nfrățește cu al ciocârliei...
și străbătând prin țări unde văzduhul
vărgat e și se-aude zornăind
ca lanțurile,
și unde chiar și luna aurită
e o ghiulea...

Hei, frați ai mei!

Ca la un semn,
uzinele întregului pământ,
pădurile, și fluviile,
secerătorii, aplecați spre spice,
tăcuții înțelepți
ce vor prelungească
bătaia inimilor omenești ---
și-ntorc deodată fața spre fața Hiroshimei,
Sfântă milă,
și tu mânie,
solidaritate
a celor mulți și tari,
surâsuri blânde,
salut, o, miliarde
de inimi fâlfâinde, ce răspundeți!

--- Hei, frați ai noștri! Sîntem lângă voi!

Se-nalță oceanul și salută
și fluturii cenușii-au tresaărit...
Și-acum, te uită:
din propria ei plagă răsărind,
țâșnind înaltă ca dintr-un vulcan,
ca dintr-un trandafir de scrum fierbinte,
se-nalță Hiroshima peste lume
( oh, chipul ei, care-a trecut prin moarte )
C-un roz obraz la fel ca fața lunii
și celalt ca de fildeș însorit
( privește, Demone, și-nmărmurește )
se-nalță, Hiroshima, lin surâde
( oh, zâmbetu-i care-a trecut prin moarte!... )
surâde Hiroshima, scut punându-și
deasupra leagănelor, brațu-i ars,
surâde Hiroshima și arată
cu ochii-i negri către ucigași ---
și-mparte arme, arme ale vieții,
pe care ucigașii nu le văd,
pe care nu le pot zări vreodată,
semnale și stindarde,
lumini și căști înalte din văzduhuri,
urmate de-amintirile desculțe,
de nevinovățiile ucise,
lumini ce-n bezne dând, înaintează,
lumini ce-naintează surâzând...

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Noaptea soarelui

( Speranțele aleargă cu pumnii strânși la tâmple.
speranțele se-ntreabă din ochi: Ce-o să se-ntâmple?
speranțele ducându-și la buze-un deget pal
se-ndepărtează...
--- Taci!... )

Ca un pumnal ce sfâșie o piele,
un avion alunecă pe cer.

Opt și un sfert!
Mai mult nici o secundă.

Un trăsnet!
Deodată, toate ceasurile-au stat,
cu limbile-nghețate ca-ntr-o gură
încremenită.

Timpu-a murit.

Cine dărâmă
cerul
și oceanul
și-orașul?

O gheară-a scăpărat
și-a sfâșiat din creștet
pân la talpa lui albastră
muiată-n apa mărilor
văzduhul.

Urlând, încovoiat, împotrivindu-se,
văzduhul zămislește
sicrie de cenușă, mari dricuri ce se surpă,
flăcări și cenușă,
și leagă cerul și pământul
cu stâlpi de flăcări și cenușă,
plouă cenușă pe orașu-n flăcări.

Nourii-nuferi au încremenit.
O moarte
Nemaicunoscută
i-a prefăcut nu-n ploaie,
ci-n jerbe de cenușă otrăvită.
Unde-s copiii ce-i priveau?
( Taci, taci! )

Piatra --- blestem! --- se umflă, putrezește,
își clatină puterea, nu mai poate,
nu mai e în stare, nu, să se păstreze
în frontierele-i de milioane
de ani... Un animal e-acum și ea
cu pori, un animal ce-agonizează,
topindu-se sub apăsarea morții...

Lungi, râurile toate au plesnit
ca niște-artere,
încearcă bâjbâind prin beznă,
sugrumate-ncearcă
prin bezna arzătoare
să-și regăsească albia pierdută.

Oștirile tulpinilor de bambus
gem secerate, arse.
se chinuiesc zadarnic
să se ridice
ca niște colosale coloane vertebrale
ale pădurii ---
care nu mai e...

Un sânge negru-ntunecă văzduhul...
văzduhul,
la față vânăt gata sa-și dea duhul,
se-neacă...
plângând, leșie varsă peste-ai lui,
peste orașul lui,
și-și caută prin iadul
de flăcări negre
ochiul,
pierdutu-i ochi de aur.

Vai, unde
sînt oamenii
și unde, unde sînt
și așezările-omenești:
de lemn sărac, de piatră, de beton?
Cheamă văpaia, răspundă ea,
cheamă pe ucigași...
și cheamă Crima
cu pletele de flăcări,
cu mâinile-i de ștreanguri,
cu capu-i de satâr ascuns în beznă!
Ele să-ți dea răspunsul.
Nimic nu văd... dar simt
cum se topește totul...
Până
și platoșele caselor de bani
curg ca o lavă neagră
din care aurul se scurge-alunecând
și se strecoară
în vipere lichide
acolo de-unde a fost răpit:
în măruntaiele ascunse-ale pământului...

Orașul nu mai e...
Taci, nu striga...
Ți-s buzele de scrum,
Orașu-i tot în beznă,
ecourile-s toate de cenușă...

Dar nu!
Privește!
Smulgând-o
din caierul de întuneric și de vaiere,
cu o sforțare care face
clănțăne de spaimă dinții beznei,
o mie
de brațe omenești arzând
înalță
ca o mie de torțe
fruntea
cu colosale tâmple de lumină,
a soarelui,
o suie, lin o suie,
o mângâie,
o șterg de nădușeală și de sânge,
și-o pun lumineze Chipul
orașului ucis
și să dezvăluiască fața Crimei...

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Umbre

nu călcați pe umbre, umbra
e a voastră temporar
umbra-ți șade la picioare
cât ești viu prin calendar
credincioasă ca un câine
stă în lanțul nevăzut
cine ne-a legat de umbre
niciodată n-am știut
caii și stejarii-au umbre
florile de pe mormânt
gâzele, copiii, dorul
stau la umbra unui sfânt
umbra Lunii - șarlatană
tăinuie poeți și hoți
și-n eclipsele-i arare
ea ne dă umbră la toți
marea, cât e ea de mare
poartă umbre-n orice val
uneori prin naufragii
strigăm umbra unui mal
umbre, umbre infinite
ce ne pasc nedomoliți
iar de supărăm destinul
stăm la umbra lui umbriți
doar Hristosul n-are umbră
umbra lui și-a nimănuia
dar creștinii-i cerșim umbra
în amin și aleluia…

poezie de
Adăugat de AdelyddaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Glasul unei femei

Dați-mi copilul
--- orișicum ar fi ---
de-ar fi fie
cu chipul de fiară,
oricum ar fi fie ---
dați-mi copilul
orișicum ar fi,
de nu se poate pentru-ntreaga viață
( pentru această păcătoasa viață
și-atât de scurtă, chiar de-ar fi de-un veac ),
măcar pentru o zi,
pentru o zi,
atâta cât vie
spre mine, cum venea,
cu brațele întinse, ca de orb,
cu degetele pale,
de petale.

Dați-mi copilul,
chiar de-ar fi fie
cu chipul ca de fiară:
îi voi ieși în cale
și-mi va surâde...
îmi va surâde...
de-ar fi la chip ca fiara chiar,
îmi va surâde,
și-i voi deschide ușa,
de-ar fi să-i fie chipul
oricum...

Dați-mi copilul,
dați-mi copilu-oricum,
dar nu cenușa,
dați-mi copilu-oricum,
dar nu nisipul...

Știu, s-ar putea
să-i fie altă fața,
dar când va plânge
îl voi recunoaște,
și ca să nu mai plângă,
voi stinge luna
( în întuneric chipul nu se vede ),
și dacă va zâmbi,
un zâmbet cât de mic,
îmi va preface lacrimile toate
în cerul înstelat...
Dar nu-mi dați cerul fără el,
albastrul cer de-oțel neîndurat,
nu, nu mi-l dați...

Dați-mi copilul...
fără de el sînt stelele nisip,
fără de el sînt stelele cenușă:
o pleavă-nșelătoare ce se scurge
fără de rost
de mii de ani
din sacul destrămat al nopții...

Dați-mi copilul,
dați-mi copilu-oricum,
dați-mi copilul, orice fel de chip
ar fi aibă...

Stau în dulap hăinuțele
și-așteaptă...

Îi vor rămâne mici...

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Iulia Hasdeu

Pe malul lacului Geneva

Tu lac întinzi năframe vii de ape,
Argintul undei pe nomad opal,
Culorile par moi, miresmele pe-aproape
Plutesc înspre cabane peste val.

Din soare stins se cerne prund de aur
Pe lac, în somn talaze dezmierdate,
Curând amurgul cade peste plaur
Și-aprinde ape mov împurpurate.

Sub valuri de-aburi albi stâncile sumbre
Fantome-nfricoșate par în noapte.
Tăcere. Din cascade-voci de umbre,
Și apele-n cădere sună șoapte.

Atunci să vezi minunile fluide
Cum scapără, se-aprind și flacăra e val,
Jeratic dogorind văpăile lichide,
Pe focul stins al zilei, în licăriri pe mal.

Leman albastru, cerului oglindă,
Vioi azur de Orient. – Simte-un fior
La măreția-ți cele ce te colindă
Posomorât ești, aprig și totuși zâmbitor!

Nici marea n-are valuri de poveste,
Nici munți în jur mai falnici decât tine
De pază stau înaltele lor creste
Cu mândre frunți spre zările-lumine.

O de-aș rămâne pe-al tău mal
S-aud cum plânge apa jalea lin,
Și cum se tânguie în unde blândul val
Să fiu aici mereu, mor senin!

Dar nu, eu voi pleca, iubite ape
La revedere - poate niciodată,
De-ntâia mea iubire cât de aproape
Va fi de voi – pe valuri legănată.

poezie celebră de (august 1884), traducere de Monica Pillat
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Cântec de pomenire pentru morții neștiuți

Oh, pomeniți-i, pururi pomeniți-i
pe morții neștiuți din Hiroshima...
pe gârbovul pescar ce-și împletise
un nou năvod făcut din ochi de soare,
prin care
petalele oceanului sclipeau
ca niște violete parfumate...
pe omul-cal căzut în fața casei
în clipa-n care surîzînd spre prunci
le arăta un animal ciudat,
o veche bicicletă cumpărată,
spunând – Cu ea mai pot s-alerg un veac!
pe mamele ucise lângă leagăn,
pe fata care peste-un sfert de oră
și-ar fi văzut logodnicul plecat
de patru ani pe front și-ntors rănit...
pe cei nefericiți ce se rugau
în templele cu umbre de izvoare...
pe pruncii care nu s-au mai întors
din școli... și ale căror șorțuri mici,
ce-acum se leagănă în vânt orfane,
cu mult mai triste-s decât însăși moartea...

Oh, pomeniți-i, pururi pomeniți-i
Pe morții neștiuți din Hiroshima
Și nu uitați pe cei ce i-au ucis!

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Lumini si umbre

Lumină dedesub, deasupra întuneric,
Doar umbrele se văd în pomii de sub cer.
Părăsesc orice speranță, o fură dintre noi
Și o aruncă-n valuri, să vadă cum se duce.

Acum stă singură, plutește spre tărâm necunoscut;
Încearcă supraviețuirea cu o-ncercare grea.
Privește vuietul ce o-nsoțește de mii de mile,
Neîncetat din straja ce o duce.

Ajunsa pe un mal străin, așteapta.
În jur e-nconjurată de stele si de nori.
Răsare atât de-ncet în suflet, doar simte...
Lumina e deasupra și noapte dedesub.

poezie de
Adăugat de AdelyddaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Cine-a văzut ?

Cine-a văzut pe ucigaș șezând
și după ce-a ucis,
alături de victimă, ani lungi?
Cine-a văzut pe cei ce-au sugrumat
copiii-n fașă,
plimbându-se, fumând nepăsători
și ochii ațintindu-și surîzînd
în ochii mamelor orbiți de lacrimi_

Cine-a văzut pe cei ce, prefăcând
într-o sahară de cenușă
nu o cetate, nu doar case,
nu străzi doar, nu doar templele
de veacuri,
ci prunci de-o zi ---
mai vântură și azi cu pașii lor
cenușa sfântă,
stârnind nori grei, râzând,
cu genele împovărate
nu de polenul lotușilor, nici
de rouă,
ci de cenușă_

Cine-a văzut un om,
dar om,
un om,
ce-ar mai putea umble
și nu s-ar prăbuși
ca un copac trăsnit,
știind praful
ce i se-așterne
pe botul cizmelor, nu este praf,
ci pulberea copiilor uciși_

Cine-a văzut făptură
care să fie-n stare să mai trăiască,
fară simtă că e gata
înlemnească,
pe locul unde-aprinși de torța sa,
în jețurile roase țintuiți,
în scrum se prefacură paraliticii...

Cine-a văzut,
cine-a văzut pe omul ce-i în stare
s-arunce focul peste surdo-muți
și-apoi stea ascuns, privindu-i cum
sînt sfâșiați de flăcări și cum plâng
și vor cu lacrimile lor să stingă focul?

Cine-a-ntâlnit un om care-a ucis
și care-n urmă face
statisticile propiilor crime,
chemându-și victimele
la radioscopii
ca să le vadă
palmierii măcinați ai coastelor
ăi-apoi cu-n gest să le arate drumul
--- Plecați acasă,
sînteți morți...

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Umbre... sumbre...

Umbre... umbre... umbre...
Și toate apar
Înfipte cu har...
Umbre...
Umbre... umbre... umbre...
Fără morminte,
Merg doar în ginte,
Umbre...
Sumbre... sumbre... sumbre...
Căi cu altare,
Păsări călare,
Sumbre...
Sumbre... sumbre... sumbre...
Păgânele punți
Ce trec peste frunți
Sumbre...
Umbre... sumbre... umbre...
De-atâtea culori
Pustii și fiori
Sumbre...
Sumbre... umbre... sumbre...
Raze slinoase,
Lumea își coase
Umbre...
Frânturi dintr-un zmeu
Înăuntru-l meu
Și-am să mai beu,
Umbre... sumbre...

poezie de (15 noiembrie 2005)
Adăugat de Vasile ZamolxeanuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căci, doamne, marile orașe

Căci, doamne, marile orașe
pierdute sunt și despletite;
Ca dintre flăcări fuge cel mai mare –
și să-l aline nu e alinare,
și curg micile-i ore risipite.

Trăiesc acolo oameni, trăiesc greu și rău,
în case-adânci, și gestu-i înspăimântă,
speriați mai rău ca turma nou născută;
respiră-afară treaz pământul tău,
ei însă sunt și nu mai știu sunt.

Acolo cresc copii pe lângă geamuri,
ascunse-n umbre veșnic cenușii,
și nu știu afară, flori pe ramuri
cheamă spre zări, spre vânt, spre bucurii –
și nu pot fi decât copii și-s triști copii.

Cresc fete-n floare spre necunoscut
și le e dor de calma lor copilărie,
dar nu-i acolo ceea ce-au cerut,
și tremurând se-nchid pentru vecie.

Și în ascunsele odăi, din fund,
au zilele maternității amăgite,
nopți lungi, cu scâncet fără voie izvorând,
ani fără lupte, reci, cu forțe vlăguite.
Și-n plină beznă stă al morții pat,
și-ncet ele-l doresc, cu-nfiorare,
și mor ca-n lanțuri, mor îndelungat,
și ies din casă ca o cerșetoare.

poezie de din Ceaslov, Cartea a treia - Cartea despre sărăcie și moarte, traducere de Maria Banuș
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba germană. Dacă îl găsești, îl poți adăuga la De.Citatepedia.net. Dacă există deja, ne poți semnala pagina, ca să creăm legătura.
cumpărăturiCartea "The Notebooks of Malte Laurids Brigge" de Rainer Maria Rilke este disponibilă pentru comandă online cu o mare reducere de preț, la -88.00- 34.99 lei.

O noapte de poveste

Luna, mireasă e pe cer,
Un greier este giuvaer,
În lanț de stele vise poartă...
Lună, cât ești de minunată!

În noaptea asta-ntunecată
Umbre ascunse se arată...
Luna se-nalță lin pe cer,
În ape pline de mister...

Când floarea nopții se deschide,
Pământu-n umbre îl cuprinde
Și-n murmure și șoapte calde
Harpa le duce mai departe.

Doar luna luminează calea,
A ei e taina... și cărarea...
Ea ea stăpână, ea-i lumină
Și suferința ne-o alină.

poezie pentru copii de din Lumea copilăriei
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Viorel Birtu Pîrăianu

Adâncuri

tăcerea s-a culcat între șoapte
timpul coboară agale în vale
nimeni în cale
se scutură în zare petale de floare
stele-n fântâni
umbre se scurg în oglindă
pășesc peste ape
cu măști de oțel între pleoape
în palme adun lut milenar
focul arde în vatră
se coace și timpul rămas
mă așez între râuri
din care sorb cu sete
cerul uitat între ape
mă voi trezi în zori
când clipa se-ntoarce stele
și voi vâsli
spre țărmul umbrei mele
voi pleca în neființă
în dansul ploilor în noapte
și din adâncuri
mă reîntorc în ape

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Flacără săracă

Sunt mii și mii de case fără casă
Și mii și mii de ramuri fără ramuri,
Cuvinte condamnate la sloganuri
Și oameni fără vatra lor de-acasă.

Sunt mii și mii de faceri fără faceri,
Ce-au rezultat din faceri nefăcute,
Din goliciuni cu goliciuni umplute,
De-o lume care face-n gol afaceri.

Nimicul în nimic e dat treacă,
Din ce-a fost plin, e azi deșertăciune,
Cenușa e scursura din tăciune,
Tăciunele-i o flacără săracă.

Din gând, rezultă totdeauna gânduri,
Și, în pământ, pământ se pământește,
Iar viscolul, prin viscol viscolește,
Când iarna-îngheață seva din pământuri.

La poartă, bate-a traistă goală vântul,
Iar ușa se deschide, încă-i ușă,
Pe horn e fum, pe vatră-i doar cenușă,
Și-n cer se-ascunde, viscolit, pământul.

Îl strâng la piept, îl învelesc cu gândul,
La primăvară, nu-l mai crește grâul,
Pe Valea Mare nu mai curge râul,
Săteanul și-a pierdut la toate rândul...

Poarta nu e poartă, ușa nu e ușă,
Curtea nu e-n curte, casa nu-i acasă,
Ziua nu apune, noaptea nu se lasă,
Focul nu mai arde, nu mai e cenușă.

Au apus țăranii de atâta moarte,
Țara nu-i mai știe, câinii nu-i mai latră,
Nu-i mai arde-n palme focul de pe vatră
Cei bătrâni sunt umbre, tinerii-s departe.

Nu mai e nimic din ce-a fost de milenii,
Au învins tâlharii, visteria-i goală,
Satele sunt vide, soarele-i de smoală,
Și s-au dus pe ape, singuri, pământenii.

Este doar o vorbă despre-o zi senină,
Când aveam o casă plină de lumină...

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Nopți albe

Ar trebui să-i mulțumesc,
Nu să-i port pică insomniei,
Când alții dorm, eu mă trezesc,
Și vamă dau melancoliei.

Tot mă frământă gânduri sumbre,
Arzându-mi sufletul de tot,
Mă uit pe geam la negre umbre,
vrea să dorm, dar nu mai pot.

Și scoici mărunte-adun cunună
Pe malul mării gol, pustiu;
Privesc un val bătut de lună,
Învolburat și auriu.

Iar plopii zvelți de lângă stânci,
Înalți soldați scoși la paradă,
Pe apă lasă umbre lungi,
Iar jarul lunii stă să cadă.

Reflexiile triste, sumbre,
Ce mi-au fost chin în astă noapte,
S-au spulberat ca niște umbre,
Când valurile-mi cântă-n șoapte.

Iar universul de splendoare
Mă-nlănțuie, mă copleșește
Și insomniei sunt datoare,
Că-n miezul nopții mă trezește.

poezie de din Îngerul albastru
Adăugat de Mariana DobrinSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Un pic de absurd

drumul pe care mergi, până când mersul devine mers și
drumul drum, iar tu
pășești înafara ta ca și cum de-abia acum
începi pornești

în sensul în care
toate ceasornicele s-au întors, în sensul în care
toate capetele de la o masă s-au întors
în sensul în care
scrisul devine un vas de sânge către un țesut la mare depărtare

astăzi m-am decis să nu și ca urmare
am făcut un ceai de plante cu mult vânt și soare
câteva albine și-am deschis o carte oarecare
dar cartea m-a deschis pe mine și vânturi solare
au pornit la o plimbare întâmplătoare peste-un răsărit de mare
cu păsări ce trag de aripi ca de niște parâme
peste o risipă dezordonată de umbre, lumini și penumbre
sculptate cu mare migală de cea mai fină depărtare
de aer pe care o respiri cu răbdare

tu stai cu o mână peste cealaltă mână și zici
ba nu zici, ci taci, iar tăcerea vorbește mai tare decât propria ta răsuflare
și un puls ascuns se arată în degetele mâinii stângi ca o icoană pe sticlă
iar eu te privesc din profil cum taci și profilul privește
spre muntele cu piept de bărbat, și încerc vorbesc, dar tu
stai cu o mână peste cealaltă mână și zici, taci mai precis
și-mi faci semn m-alătur copacilor tăi cu umbre de maci

cine se ascunde în cine mă'ntreb, oglinzile ăstea fără de sfere
au propriile lor emisfere, poate că-i cerul, pământul, sau cosmologic vorbind
densul și absența lui cu misterioasele lor circumvoluțiuni ca un dans tremurând
fără de care nu am avea decât un singur sens și
asta-i desigur absurd, ca urmare îmi strâng părul
de la tâmpla stângă cu pumnul stâng ca pe o pensulă
înmuiată în sânge și gânduri

dar poate că mâine da, n-o să fie soare
și atunci o să mă ridic în picioare și
o să-mi scutur haina și
aruncând-o pe umeri ca pe niște aripi nefolositoare
o să îmi vâr mâinile în buzunare ca în pământ
și o să îmi cresc rădăcini din vârful degetelor ca pe niște tulpini
către un cer adânc plin de mirare și
luându-mi rămas bun o să rămân în tine ca o frunză desprinsă de vânt
până când soarele sau orice alt petec de alb prins în floare
o să șteargă totul
blând
(ca pe-o uitare)

dar până atunci
citesc și ascult, pierdut
privind către drum
și drumul privește-napoi fără cuvânt

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Umbre și greieri

E o seară cu umbre și greieri
cu luna care stă la pândă...
de tăcerea lucrurilor mi-e teamă
și de tot ce pune stăpânire pe om
până și umbra e un fel de mare
pe care nu o putem domina
pe un pat de crini, demult nu se mai moare,
întotdeauna la capătul luminii nu e întunericul
ci Ea (pe umbră dacă calci nu doare!)
între singurătate și moarte e un prag
ce se ține scai de toate ale tale
până când, toate culorile vieții (într-o zi)
din viață... se retrag...

poezie de din poem nou, Amprente (28 iunie 2020)
Adăugat de Daniela Pârvu DorinSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Petre Gigea-Gorun

Aici

Aici, eu supt-am lapte în ziua cea dintâi,
Aici, strămoșii mei au lutul căpătâi,
Aici, copilăria mi-e undeva rămasă
În pomii din grădină, în liniștea din casă.

În nucul cel bătrân, în apa din fântână,
În ochii mamei mele, pe fața ei bătrână,
Aici, îmi e iubirea de oameni și de sat,
De care niciodată nu m-am înstrăinat.

Aici și cerul parcă e altfel, mai senin,
Iar luna blânda-i rază o tremură divin,
Se scaldă mii de stele în depărtări de ape,
Dar pentru mine, aici, le simt că-mi sunt aproape.

Aici este câmpia ce naște mereu pâine,
Speranța zilei de azi și-n zilele de mâine,
Aici e vraja vieții și mă îmbăt de soare,
Ca nici într-un alt loc în marea mea mișcare.

Aici e neamul meu, de veacuri și bătrân
Și unde gândul meu îmi spune rămân.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Fani pe Facebook