Brazda proştilor

Departe, în câmpia română, un car căra un grup de proşti
tras de doi boi năclăiţi, mugind ca doi balauri.
Strigau nătângii prin ceaţă să sperie frica,
să fugă frigul în baltă şi mocirlă, departe...

Tot prin acele locuri am văzut generaţia mea cum dispărea,
am văzut cum haoticul cosmopolit se îmbăta de albastrul cerului...
cum cercul...
am văzut tinerii noştrii disperând de durere urcaţi pe garduri,
cum din gurile lor ieşea un lapte negru
fetid de juma' de secol,
din tălpile lor sânge coagulat de spaimă,
din ochii lor nişte stele cu parfum de diamant,
din ei nişte codrii milenari veştejiţi...
în căruţa sărăcăcioasă ca din marea migraţie americană
pe Orinoco, pe Mississipi, pe Rin,
pe Nil, pe Dunăre, pe Volga; peste tot,
de parcă din ei, în mersul molcom sincopat,
orice iluzie se topea.
O lume care uitase...
O lume care uitase...
Am văzut uitate aceste ruine tinere,
unde am pierdut naivităţile,
neputinţele...

Boii soioşi târau, istoviţi de greutatea plugului,
de roţile mari, pline de mocirlă,
de gălăgia proştilor care-i suduiau...
Acolo departe
era o secundă din coşmarul acelui scriitor
îngrăşat în dulceţuri vestice,
o clipire de dispreţ proletar-intelectual,
o relicvă caldă de spaime şi incompetenţă...

unu scoase o damigeană din maldărul de boarfe aruncat în coş,
o cinsti spre cer şi ceilalţi
împleticind urări de emoţie inflamabilă
încolăcindu-se în dezgustul nătângilor...
cinstea în taină către nămol
înfiorat nu de tăria ameţitoare cât de
ameţitoarea roată brăzdând drumul
către raiul promis...

poezie de Sorin Oancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!