Ceea ce, poate, aud câinii

Dacă un inaudibil fluierat
strecurat printre buze
îl aduce acasă,
atunci poate tăcerea este
sunetul făcut de respiraţia păianjenilor
şi a rădăcinilor minerind pământul;
poate fi asparagusul înălţându-se,
la început, cu fruntea spre lumină
sau sunetul acela cafeniu
al ceştilor sparte, când se-întâmplă-aşa ceva.
Ne-ar plăcea să-întrebăm un câine
dacă se-aude-un sfârâit continuu
pentru că în casă copilul
creşte, dacă şarpele
se extinde într-adevăr la întreaga lui lungime
fără niciun ţăcănit şi dacă soarele
iese din nori fără
nici un decibel de efort,
dacă toamna, când copacilor
li se usucă izvoarele, există un fior,
prea înalt pentru noi spre-a fi auzit.

Ce se află acolo sus
deasupra nivelului de percepere
al urechilor noastre nevinovate?
Pentru noi ţipătul de naştere nu există,
puiul de pasăre este pe neaşteptate aici,
oul spart, cuibul deodată plin de viaţă...
noi n-am auzit nimic când lumea s-a schimbat.

poezie de Lisel Mueller,1924-,laureată a premiului Pulitzer, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!