* * *

cred că aşa a început,
cu tenişii tăi jerpeliţi de fericire
în rucsacul de culoarea prafului
pe care-l luasem de la vânzătorul de opiu
şi
cu faptul că avem în comun
limba şi literatura sărutului,
e evident
de ce ne rupem buzele
pe ode
în metru narcotic.

blugii noştri şi-au lepădat zeii din buzunare,
fumează poeme galbene fără filtru,
poate au greşit cerul,
poate le e rău
de la frumuseţea asta feroce.

uite, vezi?
luna e în apă,
noaptea se face corb alb,
înoată peste aer,
luna e o pastilă
şi o înghite,
se aşază în palma pământului
şi ouă o piatră cu păr alb.

tu asculţi în căşti supradoza de eu,
îmi spui că mergem
în cea mai egoistă plecare de dragoste,
să-mi încalţ dependenţele,
să mi le legi la şireturi
strâns
de tenişii tăi jerpeliţi de fericire
cu nod.

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!