Norfolk

Cum a apărut Diavolul? Când a atacat întâia oară?
Aceste străduţe din Norfolk îmi amintesc pierduta inocenţă;
Cad anii şi mă regăsesc într-o viaţă-anterioară
Călărind, de-a lungul gardului de lemn, un cal focos ( o nuia,-n esenţă),
Pe-acelaşi şleau pe care tata,-acum patruzeci de ani,
Păşea-n urma mea agale, calm, prin spuză de praf şi bolovani.

Obişnuiam să-mi umplu mâinile cu seminţe de măcriş
Şi să i le-strecor, vânturat, sub guler şi în freză.
Mai obişnuiam să-l împing berbeceşte cu capul, pieptiş,
Nerăbdător să-ajung la capătul potecii,-acea paranteză
Umbrită de frasini şi de-arini, până când, de mai mare dragul,
Se desluşeau clar parâmele-întinse şi catargul.

Acolo, după ce luam cina la lumina palidă-a unui felinar,
Mă-întindeam la căldurică pe patul din cabină
Şi-ascultam cum bat în bordul navei, regulat şi clar,
Valurile-îmbrăţişând plauri verzi sub razele de lună plină –
Şi şoaptele Norfolk-ului, pretutindeni înconjurat de ape,
Aducând poveştile trestiilor din aproape-n mai aproape.

Cum a apărut Diavolul? Când a atacat întâia oară?
Biserica-i aceeaşi, dar eu acum ştiu c-a fost restaurată
De Fowler din Louth. O, timp, loveşte cu-aripa ta uşoară
Şi-îmbracă-mă-n cămaşa fermecată-a ignoranţei de-altădată!
Adu-mi pacea nopţii de dinaintea unei zile-îngrozitoare,
Cu promisiuni încălcate, cu inimi sfărâmate, lipsite de-alinare.

poezie de John Betjeman, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Votează! | Copiază!