A firii umane iarbă rea
A firii umane iarbă rea, surprinzător, mereu răsare
Din lutu-acela "polimer" preafrământat de vise-amare
Și dor dosit de-a fi mereu "ceva mai sus", "un pic mai mare",
Scuipând un vag răspuns viclean la vreo divină întrebare,
Căci firea aceasta n-are timp nicicând de-o sfântă cugetare!
Spre noi, ne țintuie privirea să nu ne pese a câta oară
Vom zărăsti conduși de ea ca să rămânem de ocară!
Ne legănăm cu mintea-n ceață, pe aripi moi de fantezie
Că "nu ni-i traiu în zadar" și respirăm din ea sclavie;
Un freamăt plin de nebunie, de fire moartă, totuși vie,
Cu-un dor acut de veșnicie, dar claustrat în cel de glie,
Și raze sfinte, obscurate de împătimiri prea înnebunești,
Împing trăirea spre o clipă ce trece fără s-o trăiești,
Ca-n chintesența existenței să faci ce vrei, nu ce dorești.
Îmbibați de siniubire, poftă rea și nonșalanță,
Căutăm ranguri și titluri, toate pentru această viață,
Fără pasiune sfântă pentru o slavă mai măreață,
Și viața ne surprinde, morți în ultimă instanță;
Fără de nădejde vie, har, putere și credință,
Fără raza îndrumătoare, Duhul ce dă cunoștință,
"Fără dragoste firească"... dând tribut pe necredință!
poezie de Ioan Hapca din volumul de versuri Din vicisitudinile vieții, Diverse
Adăugat de Relu Ianoș
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre viață
- poezii despre sfinți
- poezii despre sfințenie
- poezii despre moarte
- poezii despre timp
- poezii despre sclavie
- poezii despre poftă
- poezii despre nebunie
- poezii despre iubire
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.