Locuiesc printre stânci
Afară-i zgomot
priviri ațintite în asfalt își spun în gând
că mâine poate va fi liniște și-un pic mai bine
pe chipuri citesc neputințe și chinul acela încercând să cârpească pe ici pe colo
acel ceva ce nu mai poate fi cârpit niciodată.
Nici eu nu sunt mai norocoasă
duc o luptă cu jumătăți de inimi în colțuri de timp
locuiesc undeva după două cuvinte reci și-ncerc să mă smulg
din clipirile îngreunate ale pleoapelor ude,
împreunez brațele a rugă încercând să-ndepărtez molozul de durere
îmi caut aripi să pot reuși până la sfârșitul lumii..
Sub mușcături de buze și în miros de sânge
asist fără să vreau la haosul trupurilor flămânde surde și mute
își vând și ultimele bucățele de suflet rămase neîmpietrite
e țipăt și-n urmă rămâne... stâncă.
poezie de Mihaela Huțanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre stânci
- poezii despre viitor
- poezii despre trup și suflet
- poezii despre timp
- poezii despre sânge
- poezii despre suflet
- poezii despre sfârșitul lumii
- poezii despre sfârșit
- poezii despre noroc
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.