Poem-crucişător

Talentul este crucea pe care poetul
o poartă tot timpul în spate ca un sclav
sau piatra de moară pe care trebuie s-o poarte
– tot timpul, vreau să zic – aproape de inimă,
şi-n cele mai adânci insomnii s-o rostogolească pe dealul,
pe dâmbul ridicat din visele celor căzuţi şi să lase în urma ei o urmă
sau să traseze cu muchia ei o cărare
pe care doar cei vii să păşească
spre o beţie adusă la rang de nemurire.

Auzi, poetule, te strigă acele cruci nepurtate,
te strigă de lene şi somn, te strigă-n somnul tău,
în somnul nostru, al tuturor,
ba chiar în somnul omenirii, te strigă, n-auzi?!
Fiecare cruce înălţată este un trup doborât,
Fiecare cruce nepurtată îşi poartă singură mândria
şi se ridică singură pe umerii celor căzuţi.

Alţii sunt oamenii care azi se poartă...
singuri, pe cărări şi cărărui,
când tot ce trebuie să faci e să te sui
pe crucea ta şi nu numai, s-o laşi să te susţină,
ca atunci când faci dragoste cu întunericul
şi te gândeşti la lumină; încet, încet,
cu câte-o lumânare-n aprinsă gând
să te zbengui ca urcat pe-un "pogo stick"
şi să te-nalţi până la cer din coate dând,
mai sus decât alţii, mai sus decât tine,
şi-apoi să-ţi verşi amarul în suspine
şi suspinele în versuri; să înşiri cuvintele ca pe-o tarabă
pe o hârtie albă, pe o hârtie neagră,
să le comunici altora-ncât să-nţeleagă,
cu inimile rostogolite peste potopul de semne,
că-i vremea ta, e vremea celor ca tine,
şi este o vreme în care avem excedent de suspine.

Dar gata, ajunge cu vieţile purtate,
că ne mănâncă timpul înainte de vreme!
Se mai îndreaptă spre mine, se mai îndreaptă spre tine
şi se înfruptă el, cupid şi-apucător, din suspine.

poezie de Ionuţ Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!