Poem-crucişător

Talentul este crucea pe care poetul
o poartă tot timpul în spate ca un sclav
sau piatra de moară pe care trebuie s-o poarte
– tot timpul, vreau să zic – aproape de inimă,
şi-n cele mai adânci insomnii s-o rostogolească pe dealul,
pe dâmbul ridicat din visele celor căzuţi şi să lase în urma ei o urmă
sau să traseze cu muchia ei o cărare
pe care doar cei vii să păşească
spre o beţie adusă la rang de nemurire.

Auzi, poetule, te strigă acele cruci nepurtate,
te strigă de lene şi somn, te strigă-n somnul tău,
în somnul nostru, al tuturor,
ba chiar în somnul omenirii, te strigă, n-auzi?!
Fiecare cruce înălţată este un trup doborât,
Fiecare cruce nepurtată îşi poartă singură mândria
şi se ridică singură pe umerii celor căzuţi.

Alţii sunt oamenii care azi se poartă...
singuri, pe cărări şi cărărui,
când tot ce trebuie să faci e să te sui
pe crucea ta şi nu numai, s-o laşi să te susţină,
ca atunci când faci dragoste cu întunericul
şi te gândeşti la lumină; încet, încet,
cu câte-o lumânare-n aprinsă gând
să te zbengui ca urcat pe-un "pogo stick"
şi să te-nalţi până la cer din coate dând,
mai sus decât alţii, mai sus decât tine,
şi-apoi să-ţi verşi amarul în suspine
şi suspinele în versuri; să înşiri cuvintele ca pe-o tarabă
pe o hârtie albă, pe o hârtie neagră,
să le comunici altora-ncât să-nţeleagă,
cu inimile rostogolite peste potopul de semne,
că-i vremea ta, e vremea celor ca tine,
şi este o vreme în care avem excedent de suspine.

Dar gata, ajunge cu vieţile purtate,
că ne mănâncă timpul înainte de vreme!
Se mai îndreaptă spre mine, se mai îndreaptă spre tine
şi se înfruptă el, cupid şi-apucător, din suspine.

poezie de Ionuţ Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca între Tată şi Fiu

Astăzi tot ce vreau Doamne e
să stau de vorbă cu tine
ca între tată şi fiu
nu o să întreb nimic despre cei
care se vând pentru câţiva bănuţi şi
nici despre lucrurile care nu există
dacă ţi-aş cere să-mi spui
de ce mor oamenii
mi-ai răspunde
că sunt muritori
dacă te-aş întreba de ce
nu-i înveţi să moară
mi-ai răspunde că tu
le-ai dat viaţa
şi că
viaţa trebuie să-i înveţe
când şi cum...
dar cu tata ce-ai avut?
s-a dus într-o dimineaţă devreme
să stea de vorbă cu tine şi
nu s-a mai întors
de atunci mama
în fiecare zi
îşi punea şorţul
şi-i gătea de prânz
ochii îi erau ca doi nori încărcaţi
din când în când îşi ştergea fruntea
brăzdată de griji şi lăcrima
prin colţul buzelor apăsat de durere
scăpărau milimetric cuvintele care ne făceau fericiţi
" vine tata... s-o fi dus ca să vadă ce-o mai fi pe dincolo",
apoi îşi cufunda capul în pumni şi suspina

ai mai îmbătrânit şi tu şi tata
aţi spart cerul şi prin crăpătura aceea
ne priveaţi chiorâş până în ziua
în care mama a adormit pe prispa de pe care
îşi împreuna mâinile şi te ruga să ai grijă de noi
cu siguranţă mama e acolo şi mă priveşte de sus
dar tata?
de ce nu mă strigă tata?
nu mai am pe nimeni şi nici prieteni pe aproape
am mai îmbătrânit şi eu
timpul s-a aciuit în crăpătura prispei
e doar un semn
ştiu că
tata şi cu mama au fost cândva pe-aici

e târziu, Doamne!
ţine-mă pe genunchi în seara asta
şi lasă-mă să o văd pe mama
e tot ceea ce vreau

nu trebuie să mă înveţi să mor
tata sau poate mama au o datorie
mai veche faţă de tine

lasă gestul meu să acopere totul
asta-i tot ce vreau,
Doamne!

poezie de Teodor Dume din Volumul: Temniţa de sub rană
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crucea din noi

Fiecare-şi duce-n spate
Crucea, după cum i-e dat,
Unii-o duc cu demnitate
Făr' să cadă în păcat.

Chiar de-i crucea noduroasă
Iar esenţa-i cea mai tare,
Luciu-i dau şi-o fac frumoasă
Tot frecând-o de spinare.

Ei şi crucea sunt un tot,
Un întreg, s-au contopit,
Când să cadă, zic "mai pot!"
Fiindcă-n cruce s-au proptit!

Greutatea să-i doboare?
Nu! Devin mai întelepţi,
C-au privit mereu spre soare
Şi-s puternici azi şi-s drepţi.

Alţii, alte caractere,
Chiar de crucile-s mai mici,
Strigă, urlă de durere
Parcă sunt loviţi de bici.

Şi plâng şi sunt plini de ură,
Zici că crucile purtate
I-au sleit fără măsură
De i-au cocoşat de spate.

Crucile nu-şi vor a duce
Şi-s atât de aroganţi
Că doresc cuiva s-arunce
Să le-o care, doi talanţi.

Vreun creştin cu suflet mare
Se gaseşte de-l ajută
Şi-i ia crucea în spinare
Celui care îl insultă.

Nu-l ajută pentru-arginţii
Aia ce-i văzu pe jos,
Ci că mai demult părinţii
L-au crescut creştin frumos.

Noi fiind mai păcătoşi
Îi mai judecăm, nedrept,
TU, însă, ne vezi frumoşi,
Că eşti pur şi înţelept

Doamne, binecuvântează
Oamenii crucea să-şi poarte,
Sufletele luminează
Să şi-o ducă mai departe.

poezie de Florentina Mitrică (8 aprilie 2018)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul vieţii

Când pe cer soarele răsare,
Sau zorile zilei destramă al nopţii mister,
Noi ne trezim din somnul nostru dulce
Şi ne bucurăm că oameni mai suntem.

Şi iarăşi ne luăm crucea în spinare,
Şi ne pornim din nou pe al vieţii drum,
Mai avem o bucurie mare
Că mai suntem vii şi nu suntem scrum!

Înaintăm încet spre golgota...
Golgota mea, a ta, a tuturor,
Şi nimeni nu ne întreabă
De avem nevoe de ajutor.

Căci nimeni nu ne aşteaptă la o răscruce,
La o răscruce cum îl aştepta pe Hristos cândva, demult,
Căci noi ducem în spate doar o cruce
fără început, fără sfârăşit

poezie de Vladimir Potlog (25 mai 2011)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca între Tată şi Fiu

astăzi tot ce vreau Doamne e
să stau de vorbă cu tine
ca între Tată şi Fiu
nu o să întreb nimic
despre cei care se vând pentru
câţiva bănuţi şi
nici despre lucrurile care nu există
dacă ţi-aş cere să-mi spui
de ce mor oamenii
mi-ai răspunde
că sunt muritori
dacă te-aş întreba de ce
nu-i înveţi să moară
mi-ai răspunde că tu
le-ai dat viaţa
şi că
viaţa trebuie să-i înveţe
când şi cum...
dar cu tata ce-ai avut?
s-a dus într-o dimineaţă devreme
să stea de vorbă cu tine şi
nu s-a mai întors
de atunci mama
în fiecare zi
îşi punea şorţul
şi-i gătea de prânz
ochii îi erau ca doi nori încărcaţi
din când în când îşi ştergea fruntea
brăzdată de griji şi lăcrima
prin colţul buzelor apăsat de durere
scăpărau milimetric cuvintele care ne făceau fericiţi
" vine tata, s-o fi dus ca să vadă ce-o mai fi pe dincolo",
apoi îşi cufunda capul în pumni şi lăcrima

ai mai îmbătrânit şi tu şi tata
aţi spart cerul şi prin crăpătura aceea
ne priveaţi chiorâş până în ziua aceea
în care mama a adormit pe prispa de pe care
îşi împreuna mâinile şi te ruga să ai grijă de noi
cu siguranţă sufletul e în mâinile tale
dar tata?
de ce nu mă strigă tata?
nu am alţi părinţi şi nici prieteni pe aproape
am mai îmbătrânit şi eu
timpul s-a aciuit în crăpătura prispei
e doar un semn
ştiu că
tata şi cu mama au trecut pe aici

e târziu
ţine-mă pe genunchi în seara asta
şi lasă-mă să o văd pe mama
e tot ceea ce vreau

nu trebuie să mă înveţi să mor
tata sau poate mama au o datorie
mai veche faţă de tine

lasă gestul meu să acopere totul
asta-i tot ce vreau,
Doamne!

poezie de Teodor Dume (2017)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crucea din noi

Fiecare-şi duce-n spate
Crucea, după cum i-e dat,
Şi şi-o duc cu demnitate
Făr' să cadă în păcat.

Chiar de-i crucea noduroasă
Iar esenţa-i cea mai tare,
Luciu-i dau şi-o fac frumoasă
Tot frecând-o de spinare.

Ei şi crucea sunt un tot,
Un întreg, s-au contopit,
Când să cadă, zic "mai pot!"
Fiindcă-n cruce s-au proptit!

Greutatea să-i doboare?
Ei devin mai întelepţi,
C-au privit tot înspre soare
Şi-s puternici azi şi-s drepţi.

Alţii, alte caractere
Chiar de crucile-s mai mici,
Strigă, urlă de durere
Parcă sunt loviţi de bici.

Şi plâng şi-s plini de ură,
Zici că crucile purtate
I-au sleit fără măsură
De i-au cocoşat de spate.

Crucile nu-şi vor a duce
Şi-s atât de aroganţi
Că doresc cuiva s-arunce
Să i-o care, doi talanţi.

Vreun creştin cu suflet mare
Se gaseşte de-l ajută
Şi-i ia crucea în spinare
Celui care îl insultă.

Nu-l ajută pentru-arginţii
Aia ce-i văzu pe jos,
Ci că mai demult părinţii
L-au crescut creştin frumos.

Noi suntem mai păcătoşi
Şi mai judecăm, nedrept,
Tu însă ne vezi frumoşi
Că eşti pur şi înţelept.

Doamne, binecuvântează
Oamenii crucea să-şi poarte,
Sufletele luminează
Să şi-o ducă mai departe.

Florentina Mitrică
08.04.2018

poezie de Florentina Mitrică (8 aprilie 2018)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre altă poartă

Simt timpul peste anii mei cum zboară,
cu aripile-ntinse mă seduce,
din depărtări, în fiecare seară,
un dor pribeag în suflet îmi aduce.

Îl pun în partituri pe triolete,
să îi alin durerile-ancestrale,
dar răscolind apusuri violete
el îşi adună armele virale...

Mi-aduce amintirile păstrate
pe brâul sacru-al marilor redute
din neuitări de visuri adunate
sub umbrele iubirilor trecute.

Adorm târziu când luna, la fereastră,
coboară în tăcere sub o stâncă,
iar florile, uitate într-o glastră,
parfum vrăjit prin cameră aruncă.

Şi visul meu ajunge, peste vreme,
pe-o margine de amintiri uitată,
ca de acolo-n grabă să te cheme,
să te mai văd zâmbind încă odată.

Dar vremea care trece nu mă iartă,
povara anilor devine tot mai grea,
însă-mi apare-n faţa altă poartă,
mă luminez mergând smerit spre ea!...

poezie de Corneliu Neagu din Tăcerea din adâcuri, Ed. ePublishers, Bucureşti, 2018
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre altă poartă

Simt timpul peste anii mei cum zboară,
cu aripile-ntinse mă seduce,
din depărtări, în fiecare seară,
un dor pribeag în suflet îmi aduce.

Îl pun în partituri pe triolete,
să îi alin durerile-ancestrale,
dar răscolind apusuri violete
el îşi adună armele virale...

Mi-aduce amintirile păstrate,
sub brâul greu al marilor redute,
într-un seif de visuri adunate
din umbrele iubirilor trecute.

Adorm târziu când luna, la fereastră,
coboară în tăcere sub o stâncă,
iar florile, uitate într-o glastră,
parfum vrăjit prin cameră aruncă.

Cu visul meu ajunge, peste vreme,
pe-o margine de amintiri uitată,
ca de acolo-n taină să te cheme,
să te mai văd zâmbind încă odată.

Dar vremea care trece nu mă iartă,
povara anilor devine tot mai grea,
însă-mi apare-n faţa altă poartă,
mă luminez mergând uimit spre ea.

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai vreau

Nu mai vreau să te văd
Te văd in fiecare picătură de ploaie

Nu mai vreau să-mi fi in sânge
Fiecare celulă poartă ADN-ul tău

Nu mai vreau să te aud
Te aud in fiecare pasăre şi adiere de vânt

Numai vreau să te imbrătişez
Te simt in tot ce ţin in palme

Nu mai vreau să-ţi ating părul
Doar pe el in flori-l zăresc

Nu mai vreau să fie in mine
Vreun fir de praf fără iubirea ta

Nu mai vreau in mine
Să fie vreun colţ fără vocea ta

Nu mai vreau să te iubesc o secundă de viaţă
Vreau tot timpul din univers

Şi tot nu mi-ar ajunge să-ţi spun cât te iubesc

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai am o singură durere....

Mai am o singură scânteie care mă ţine în viaţă,
O singură plăcere care mă scoate din ceaţă,
Un singur dor când vreau să fii lângă mine,
Un singur gând atunci când ploaia nu mai vine.
Mai am o singură durere şi-mi place s-o numesc fericire,
O singură slăbiciune şi-mi place s-o numesc iubire,
Mai am un singur suflet şi-l ţin ascuns la tine
Şi-o singură dorinţă: să fii lângă mine.
Mai am o singură plăcere, să te văd zâmbind
Şi-un singur prinţ pe care să-l alint.
Mai am un singur loc şi ăla e în dreapta ta,
Am toate astea, ce-aş mai putea avea?

poezie de Eugenia Calancea (10 noiembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai vreau

Numai vreau să te văd
Te văd in fiecare picătură de ploaie

Nu mai vreau să-mi fi in sânge
Fiecare celulă poartă ADN-ul tău

Numai vrea să te aud
Te aud in fiecare pasăre şi adiere de vânt

Numai vreau să te imbrătişez
Te simt in tot ce ţin in palme

Numai vreau să-ţi ating părul
Doar pe el in flori-l zăresc

Numai vreau să fie in mine
Vreun fir de praf fără iubirea ta

Nu mai vreau in mine
Să fie vreun colţ fără vocea ta

Nu mai vreau să te iubesc o secundă de viaţă
Vreau tot timpul din univers

Şi tot nu mi-ar ajunge să-ţi spun cât te iubesc

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu calc la fel ca noaptea pe tăceri...

Mai trece-un azi la fel ca şi un ieri, nimic nu iese din banal... vreun pas...
eu calc la fel ca noaptea pe tăceri şi-n mine nu mai strigă niciun glas...
Pe treptele singurătăţii din amurg coboară anii grei fără reper,
spre-o destinaţie unde concurg aceleaşi gânduri în veşmântul pauper...
Mi-au împietrit pe braţe rugi spre cer şi-n palme nu mai pot să ţin măcar un vis,
rânjeşte într-un colţ un rinocer şi muşcă din poemul interzis...
Şi-mi sângerează muza-n verde crud, rămas prin vene când mai poezeam
pe malul mării unde-acum aud doar scâncetele duşilor din neam...
Nu e tristeţe, lacrimi nu mai sunt... e-o dezertare chiar din eu-l meu
şi-apostazia nu mai pot s-o-nfrunt, acum, când mă tot strigă Dumnezeu...
E drumul tot mai greu chiar şi spre rai, când nu mai ştii pe un' s-o iei pe la răscruci
şi când la vamă n-ai un ort să dai şi te împiedici de torturi şi cruci...
Şi m-aş întoarce să mai scriu ceva pe pragul dintre lacrimă şi-alint,
dar nu mai este nimeni să mă vrea şi vlagă nu mai am ca să mă mint...
Mai vine-o dimineaţă-n care plec şi mă întorc de unde am plecat,
acelaşi splin mă-ndeamnă la înec, dar marea e de neînduplecat...
Amarul meu nu-i e pe plac şi-mi spune c-ar vrea din mine-o poezie-anume...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu calc la fel ca noaptea pe tăceri...

Mai trece-un azi la fel ca şi un ieri, nimic nu iese din banal... vreun pas... eu calc la fel ca noaptea pe tăceri şi-n mine nu mai strigă niciun glas...
Pe treptele singurătăţii din amurg coboară anii grei fără reper, spre-o destinaţie unde concurg aceleaşi gânduri în veşmântul pauper...
Mi-au împietrit pe braţe rugi spre cer şi-n palme nu mai pot să ţin măcar un vis, rânjeşte într-un colţ un rinocer şi muşcă din poemul interzis...
Şi-mi sângerează muza-n verde crud, rămas prin vene când mai poezeam pe malul mării unde-acum aud doar scâncetele duşilor din neam...
Nu e tristeţe, lacrimi nu mai sunt... e-o dezertare chiar din eu-l meu şi-apostazia nu mai pot s-o-nfrunt, acum, când mă tot strigă Dumnezeu...
E drumul tot mai greu chiar şi spre rai, când nu mai ştii pe un' s-o iei pe la răscruci şi când la vamă n-ai un ort să dai şi te împiedici de torturi şi cruci...
Şi m-aş întoarce să mai scriu ceva pe pragul dintre lacrimă şi-alint, dar nu mai este nimeni să mă vrea şi vlagă nu mai am ca să mă mint...
Mai vine-o dimineaţă-n care plec şi mă întorc de unde am plecat, acelaşi splin mă-ndeamnă la înec, dar marea e de neînduplecat...
Amarul meu nu-i e pe plac şi-mi spune c-ar vrea din mine-o poezie-anume...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ode

1

Din grădinile lui Adonis, Lydia, iubesc
Cel mai mult trandafirii efemeri,
Cei care-s sortiţi să moară
În ziua-n care s-au născut:
Înfloresc când soarele e sus pe cer
Şi mor înainte ca Apollo, către seară,

Să coboare pe boltă dincolo de orizont.
Să facem din vieţile noastre-o lungă zi:
Nu contează, Lydia, nopţile trecute
Şi nu trebuie să ne gândim la cele care vor veni,
Nici cât de puţină vreme să trăim ni-i dat.

2

Să fii măreţ, să fii întreg: nimic din ceea ce eşti
Să nu exagerezi, nici să excluzi.
În fiecare lucruşor, fii totul. Dă tot ce ai
În tot ce faci, oricât de neînsemnată acţiunea ta.
Întreagă luna, fiindcă se-nalţă atât de sus în slavă,
Se reflectă-n fiecare lac.

poezie clasică de Fernando Pessoa, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea e în tine. A fost tot timpul acolo şi e singurul loc unde va fi. Şi atunci când nu simţi iubire e pentru că ţi-ai acoperit iubirea din tine cu gunoaiele existenţei de zi cu zi şi doar de tine depinde să îţi mişti fundul şi să începi să faci curat printre gunoaie până când vei face iubirea din tine să strălucească din nou. Iubirea e în tine atunci când citeşti o carte care îţi place, când te uiţi la filmul sau serialul preferat, când mergi în excursie şi eşti în mijlocul naturii trăgând pe nas aerul oxigenat al pădurii sau cel sărat al mării şi toate problemele de acasă par departe. Când asculţi muzica preferată, când eşti cu prietenii din copilărie şi râdeti de toate amintirile. Iubirea e în tine atunci când îţi spune: "Devino maxim din ceea ce poţi să devii." Iubirea e când alergi pe bandă sau pe stradă sau tragi de fiare la sală sau faci orice sport, pentru că iubirea îţi spune: "Iubeşte-te! Vreau să ai un corp frumos şi sănătos." Iubirea e în tine când te duci să mângâi un câine sau o pisică. Iubirea e în tine atunci când ştii că meriţi tot ce e mai bun în viaţa asta şi iubirea e în tine când faci ceva cu pasiune şi uiţi cum trece timpul. Iubirea e în tine când îţi îmbrăţişezi părinţii şi bunicii şi îi ierţi pentru toate greşelile pe care le-au făcut faţă de tine, pentru că atât au ştiut la vremea lor. Iubirea e în tine când te uiţi în ochii persoanei pe care o iubeşti şi îi spui: "Te iubesc" fără să îţi pese de reacţia ei şi fără să ai nevoie de ceva în schimb.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până nu ne descoperim fărâma de Soare din sufletele noastre, suntem umbre vii ale speranţelor care sunt încătuşate de fricile şi condiţionările sociale la care suntem supuşi. Ce vrei, omule – fericire sau cuvinte de laudă false din partea celor pe care oricum nu-i mulţumeşti oricât şi orice ai face? Lasă-i pe ei. E timpul să-ţi întorci privirea şi spre sufletul tău, spre dorinţele care clocote în adâncul tău şi pe care nimeni altcineva în afară de tine nu le poate îndeplini.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iisuse, frate-al meu în răstignire

(Biblia spune că azi, la Ierusalim, Iisus i-a biciuit pe cei care făcuseră din Casa Tatălui Său peşteră de tâlhari!)

Iisuse, frate-al meu în răstignire,
Ce-ai biciuit tâlharii-n templul sfânt,
Mai vino, să aduci o mântuire
Bisericii pierdute pe pământ,

În care ochiul dracului adună
Averea pentru iudele ce-ţi vând
Şi chipul şi-a Ta Cruce împreună
Cu închinări ce-ţi pun la Cruce când,

Îmi este drumul vieţii la răscruce
Şi, disperat, nu ştiu unde mă duc
Şi-nsingurat în drumul meu, la Cruce
M-agăţ de-un braţ al ei, tot singur cuc,

În tine mi-e speranţa când şi clerici
Sunt diavoli care poartă patrafir,
Mai vino, Doamne, astăzi, prin biserici
Şi toarnă întreg Ceru-ntr-un potir,

Să beau şi eu şi popi, fără de plată
Şi diavolii să crape rând pe rând,
Că dragostea de Tine,-adevărată,
Nu poţi s-o cumperi sau s-o vinzi nicicând!

poezie de Pavel Lică din Trepte spre lumină
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am devenit o şoaptă

La naştere am fost un ţipăt simplu
Şi-ncet, încet am devenit cuvânt
Ca să-nteleg că dacă trece timpul
Umila şoaptă a tacerii sunt.

Ard combustibil care îmi îndreaptă
Spre altă lume cei din urmă paşi
Mai port în mine doar atât, o şoaptă
Şi bietul ei ecou sinucigaş

Ca într-o lampă, într-un sat de munte,
N-a mai rămas în mine gaz decât
Să mi se vadă ochii trişti în frunte
Şi scara ce o am de coborăt.

Sunt ţipete şi urlete în lume
Şi tunurile trag neruşinat
Se strigă daruri şi averi şi nume,
Şi tobele de cobdamnare bat,

Iar eu din toată forfota nedreaptă
În marele vacarm al tuturor,
Încet, încet, am devenit o şoaptă
Şi îmi amân rostirea să nu mor.

Ca într-o lampă, într-un sat de munte,
N-a mai ramas în mine gaz decât
Să mi se vadă ochii trişti în frunte
Şï scara ce o am de coborât.

poezie celebră de Tatiana Stepa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În fiecare noapte

În fiecare noapte
strângeam în pumn somnul
ca pe-un ambalaj de ciocolată ieftină,
şi gustam din bezna împachetată cu atenţie
în vocile rupte din alte coşmaruri.
Ţânţarii îmi ţineau companie
şi mă antrenau în discuţii filosofice.
Un păianjen, frate de cruce, mă păzea
cu stoicism de trecut.

Parcă timpul s-a născut din cei patru pereţi
şi le seamănă întru totul.
Pereţii au înghiţit toate ceasurile...
şi toate becurile
pe care le-aş fi putut aprinde.

Un singur prizonier
în mai multe dimensiuni:
în mine, în dormitor,
pe Pământ, în Univers.

Şi totul în jur
făcea trafic de lumină cu somnul meu,
când eu mă aflam în mijloc,
fără gravitaţie.

În fiecare noaptea
mă gândesc la ziuă
şi la soarele
plecat
să vândă speranţă la negru.

poezie de Ionuţ Popa din revista "Conta", nr. 3
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crucea este o poartă, crucea este o fereastră spre Înviere. Pentru că ţelul suprem este Învierea. Da! Această Înviere se realizează prin cruce, prin jertfă. Să ne luăm fiecare crucea noastră, într-un fel sau altul, a suferinţelor, a necazurilor, a primejdiilor pe care le întâmpinăm, pentru că ne declarăm creştini.

citat din Părintele Constantin Voicescu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Evol

dragostea adevărată îmi răvăşeşte viaţa
e lista mea de căderi şi de suişuri
pentru a afla geneza
celor mai înalte piscuri
şi a celor mai adânci prăpăstii
ca şi pentru orice altceva
cu cât urci mai sus
mai departe
cu atât mai dureroasă
prăbuşirea

dragostea este o creatură vie
are nevoie să fie hrănită
încurajată
dar chiar când este încurajată
ea se topeşte în fiecare clipă,
alunecând în moarte

când am avut-o
am încercat întotdeuna s-o alint
s-o consolez pentru pierdere
când soarta îi era potrivnică
asta-i tot ce-am putut face

ea este imprevizibilă
ea nu poate fi domesticită
sau ţinută în captivitate
o fiară sălbatică
necruţătoare în foamea ei

poezie de Jim Moore, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!