Braţul de Lumină

Vor mai răzbi izvoare prin cojile de lut,
Copita căprioarei fura-va negrul scut
ţărânei, să-şi mângâie Lumina, încremenită
în ochiul plin de spaimă, fiindu-i ei menită...

Şi se va coace grâul de mână cu mohorul,
Iar spicul, plin de aur, va săruta ogorul,
Chiar de rânji-va coasa prin buza ascuţită,
Va-ngenunchea Luminii cu faţa mulţumită.

Şi frunza o va duce pe drumul ei de fum,
Cu aripi de cocor va bate acelaşi drum,
Căindu-şi neputerea, va naşte clipe scurte
Şi iernile bătrâne va trece-n flori, tăcute...

Mă va chema Acasă, de unde-am fost pornită,
Jelind doar clipa scurtă, ce mi-am dus irosită,
Voi dărui suflarea-mi, sporindu-i picătură
În tot ce-am semănat cu-a poeziei urmă...

Şi de-mi va fi norocul s-adorm la rădăcină
De cimbrişor sau mentă, a le-ocroti hodină,
Visa-voi, mântuită, să redevin, română, suflare de ţărână,
Cu Braţul de Lumină să mă atingă iarăşi Cerul pe retină...

poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!