Trup de vioară

cu trup de vioară
şi carnea albă
ca neaua proaspăt aşternută
mi se-aşeza în braţe
fulguială în noapte de Crăciun
acoperindu-mă
ascultându-mă
iar cuvântul meu
i-aluneca arcuş
pe coarda sufletului

şi vibra
şi universul vibra odată cu ea
ochii ei cântau muzica nopţii
pleoapele-i cădeau grele
precum ceaţa pe dunga luminii
faţa rotundă ca o lună plină
zâmbea pierdut
cu fiecare trăsătură

şi nu ştiu dacă eu eram
muzicianul vrăjitor
sau doar ascultătorul vrăjit

îmi citeam partitura
cu degetele pe pielea
mirosind mied şi-a scorţişoară
şi mă pierdeam în universul ei
adânc
precum sunetul ce-nnobilează lemnul viorii
şi mă căutam în nesfârşirea ochilor ei
cum caută înţeleptul
dezlegarea misterelor

şi parcă nici timpul
nu mai încăpea în clepsidră
iar firul de nisip încremenea
în străfulgerarea ochilor ei
simţeam că mor
puţin câte puţin
şi totuşi

niciodată nu m-am simţit mai viu
ca atunci când acordam
trupul acela de vioară
după dorul
şi necesitatea inimii mele

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!