Eu vin dintr-un ţinut îndepărtat

Eu vin dintr-un ţinut îndepărtat,
De unde nu se crede, nu se speră şi nu-i nimic, nimic de aşteptat...
Eu vin de unde nu-i lumină, nici vreo nădejde, nici putere,
De-acolo vin de unde totul şi toate-s încriptate în durere,
Eu vin dintre acei ce-s morţi în viaţă, robiţi amar de patimi rele,
Eu vin dintr-un mormânt adânc şi căptuşit cu vicii grele...

Acolo zorii sunt murii cu emailul cariat,
Acolo croncăneşte-un soare cu dinţi dugoşi de bronz învăpăiat
Şi ulii strălucesc sălbatic când pigulesc al existenţei stârv viciat.
Acolo orizontul, reprimă-orice cereşti simţiri în nori acizi şi albăstrui,
Şi-un plumburiu nociv umbreşte latentul boţ al soarelui gălbui
Şi-amurguri grii oferă-o tihnă, brodată-n roz de pace care "nu-i! "

Acolo-s văi prelungi de buimăceală,
Învăluite într-un absurd radioactiv şi-un soi de rouă industrială...
Acolo-s bucurii cumplite şi-o fericire închipuită, nebănuit de zapcială,
Ce împroaşcă-n toţi amărăciune şi exces bizar de zbenguială...
Acolo-s câmpi bătuţi de toţi, după-o dulceaţă trivială,
Acolo-s lucruri vanitoase din care moartea-i doar reală...

Acolo-s drumuri lungi şi netede,
Late, faine, nechitite şi smintit de îmbietoare să le circuli "repede! "
Căci aşa nimeni nu află timp să poată reflecta, sau judece limpede.
Ţinta fiecărui drum e toate direcţiile îndreptând spre nicăieri sufletele mârcede,
Torturate în seducţia incitantelor "oferte" ce le-obligă limpede
Să apuce cu nesaţ "produse" "eurizate", hibride şi mucede.

Acolo-s şi munţi semeţi şi năprui,
Munţi de gâlceavă cumplită, sudoare, ispită, păcat şi dorinţe căprui,
Munţi împodobiţi cu pofte turbate, vise banale, iluzii deşarte şi "nu-i! "
Munţi grandioşi de decepţii, speranţe sfăr'mate şi umbre verzui,
Cu răcori sudorale ce bine nu fac nicidecât, nicidecum, nimănui,
Munţi de nedreptate, asuprire şi minciună, ce înşală nădejdea oricui!

Acolo-s ape-adânci în clocotire
Ce gem de-ale firii represalii captivante, înveşmântate atent în strălucire.
O strălucire agresivă, ce învolbură, agită şi ucide oricare fază de trăire.
Acolo-s ape seci, murii, sărate-amar cu învrăjbire şi spirit grav de înrăire,
În ele mişună de toate, de la prostie grav de cruntă la dor suav de nemurire
Şi-n ele ticăie-n adânc, o râvnă sfântă, ancestrală, după-o eternă fericire...

Acolo-s melopee crude în care dihanii şi fiare,
Scrâşnesc în harfe vrăjite o ambianţă de nesaţ şi de continuă alergare,
O simfonie de oroare din suflete ucise des, de-ademeniri năucitoare,
Cu lupi dirijori şi-o cucuvea a morţii ce-n si bemol imită o privighetoare...
Acolo cântă clopoţeiii cuceritor şi încântător, din cozi de vicii otrăvitoare
Şi "flori" înfumurate se-ndeletnicesc să încingă atmosfera cu-o duhoare...

Vin de unde m-am născut şi eu,
Dintr-o lume din care nu sunt; o lume străină, obscură, cu crezul ateu,
Vin dintr-o lume de oameni ce poartă în trup scrijelit, sleit, marmoreu,
Un chip tăinuit, un chip minunat, un chip de etern şi suprem Dumnezeu,
Dar susţin că provin dintr-un fel de banal şi prostesc Cimpanzeu!
Pe-acesta-l răpesc dintr-o junglă, îl studiază într-una şi-l imită mereu!

Da, de-acolo vin şi-s pe o Cale
Ce-n sfera pestilenţială... S-a coborât să lumineze ochii stinşilor din Vale.
E Calea coborâtă din Înalt de Slavă, din sânul veşnicei Puteri Regale...
Care-A creat tot Universul doar cu-n Cuvânt al voii Sale.
Calea aceasta nu-i uşoară, e strâmtă şi-anevoioasă dar e veşnică şi vie,
Iar când omul o acceptă, Ea îl duce-n siguranţă în Cereasca Împărăţie.

Da, sunt pe Calea veşniciei!
Calea, ştiţi, este Hristos, Domnul care ne aşteaptă cu-n ospăţ al bucuriei
În Împărăţia Slavei, cu-o haină strălucitoare şi-o cunună a vredniciei...
Cine lasă alte drumuri şi-apucă pe-această Cale, vede Tronul Măreţiei,
Vede pe Împăratul Slavei, pe Dumnezeu Întrupat şi Mielul înjunghiat pe cruce,
Pentru-a lumii greu păcat, Mirele plin de iubire Care-n Slava Lui ne duce!

poezie de Ioan Hapca din Versuri din vicisitudinile vieţii, Zidire Spirituală
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!