Parapanta

În fiecare dimineaţă, te arunci în vid.
Alergi spre abis, ca un civilizat.
Ca un aforist cu lectorat defunt.
Pământul se roteşte, din ce în ce mai nebuneşte.
Şi lumea iar îţi scapă, cu siguranţă.
Evohe, Icar, în sfârşit ai reuşit!
În astă scufundare, îmbătat de profunzimile aerului.
Cum să nu devii lejer?

*

Azi, te arunci în cer.
Purtat de vibraţiile ţâşnitoare ale unei vieţi
Evită să priveşti de sus acest vultur
— Să rămânem prieteni, frate piţigoi.
Aerul foşneşte şi nu se vestejeste niciodată.
De tragi de o frânghie, soarele se-ntoarce.
De alta, o culme se pleacă.
Şi neaua a căzut, acolo sub lumină.

*

Pădurea, o spumă de zmarald?
În fine am redevenit un pitic vioi.
La şcoala păsărilor, ca odinoară.
De ce casele aceste şi-ar lua înapoi ale lor veste?
Cerul, munţii, marea, parcă nişte jucării.
Ascultă fineţea aerului, deasupra penelor.
Fin strateg, ca un găgăuţă.
Cascada zboară la cer.

*

Iarba primeşte.
Cum doar ea ştie să o facă.
În mijlocul florilor zvelte, anonime, de neuitat.
Tot cerul acesta roşu sau verde de împachetat, cu grijă, într-un sac.
Lumea, atârnată de un carlig de peşte,
violină sau de măr, verde.

*

O culegere de aforisme nu e un univers, dar cutia de
culori ce le conţine toate.

Naratorul este acum la pamânt?

« Am devenit punctul acesta, acolo, sub voalul
mătăsos al interogării. »

天神 — Închin acest vers către Dumnezeu şi
Poet.

poezie de Francois Vaucluse, traducere de MariAnne
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Votează! | Copiază!