Parapanta

În fiecare dimineaţă, te arunci în vid.
Alergi spre abis, ca un civilizat.
Ca un aforist cu lectorat defunt.
Pământul se roteşte, din ce în ce mai nebuneşte.
Şi lumea iar îţi scapă, cu siguranţă.
Evohe, Icar, în sfârşit ai reuşit!
În astă scufundare, îmbătat de profunzimile aerului.
Cum să nu devii lejer?

*

Azi, te arunci în cer.
Purtat de vibraţiile ţâşnitoare ale unei vieţi
Evită să priveşti de sus acest vultur
— Să rămânem prieteni, frate piţigoi.
Aerul foşneşte şi nu se vestejeste niciodată.
De tragi de o frânghie, soarele se-ntoarce.
De alta, o culme se pleacă.
Şi neaua a căzut, acolo sub lumină.

*

Pădurea, o spumă de zmarald?
În fine am redevenit un pitic vioi.
La şcoala păsărilor, ca odinoară.
De ce casele aceste şi-ar lua înapoi ale lor veste?
Cerul, munţii, marea, parcă nişte jucării.
Ascultă fineţea aerului, deasupra penelor.
Fin strateg, ca un găgăuţă.
Cascada zboară la cer.

*

Iarba primeşte.
Cum doar ea ştie să o facă.
În mijlocul florilor zvelte, anonime, de neuitat.
Tot cerul acesta roşu sau verde de împachetat, cu grijă, într-un sac.
Lumea, atârnată de un carlig de peşte,
violină sau de măr, verde.

*

O culegere de aforisme nu e un univers, dar cutia de
culori ce le conţine toate.

Naratorul este acum la pamânt?

« Am devenit punctul acesta, acolo, sub voalul
mătăsos al interogării. »

天神 — Închin acest vers către Dumnezeu şi
Poet.

poezie de Francois Vaucluse, traducere de MariAnne
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sus e cerul, jos pământul

Sus e cerul, jos pământul,
din cer ne priveşte Sfântul.
Dumnezeu ne ocroteşte,
iar pământul ne hrăneşte.
Cerul ne este lumina,
pământul ne e grădina.
Cerul, sufletul ne-adapă,
pământul de boli ne scapă.
Din cer am primit fiinţa,
tot din cer avem credinţa.
Noi ştim de unde venim,
ştim şi unde vieţuim.
Bun e cerul, bun pământul,
bine-i că rostim cuvântul.
Totuşi,
ceva rămâne un mister.
De ce urcăm scara la cer?
Ne cheamă oare, începutul?
De-aceea revenim la Sfântul?
La astfel de întrebare
răspunsul îl poate da,
doar timpul în derulare
şi-n eternitatea sa.
Şi cerul, dar şi pământul
sunt părţi ale vieţii noastre.
Când ne vine la toţi rândul
călătorim printre astre.

poezie de Dumitru Delcă (18 iulie 2021)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Curcubeul

(după ploaie şi furtună, împarţi cerul în două, ştii tu omule de unde apare?...)

Curcubeu pe cer aprins
Roşu galben parcă-i nins
Verde şi alte culori
Toate prinse-n lumea lor.
Vântul ţi-e tată străin
Ploaia mamă din vecini
Soarele frate holtei
Ziua sora ce o vrei.
După ploaie şi furtună
Ieşi zâmbind tinând în mână
Un mănunchi de viorele
Sus pe cer te joci cu ele.
Altă ploaie şi furtună
Îţi faci drum ca o nălucă
Şi te-aşezi cu fală mare
Unde-i locul dumnitale
Şi râzând priveşti la soare.

poezie de Miriam Nadia Dăbău
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reverie

Zbor... zbor şi dau de univers,
Acolo mă întâlnesc cu întunericul si misterul,
Ce mă afundă după 15 straturi de univers,
Într-un alt univers;
Acesta e făurit din gânduri călătoare
Uitate prin neant, peste tot şi nicăieri;
Acesta e cuibul lor...
Un gând plânge că şi-a pierdut iubitul,
Altul e un gând care aleargă într-un cerc continuu
Şi spune că are de gând să facă o sută de lucruri uimitoare
Pe care nu le face, doar aleargă în cerc...
Omul a murit de mult,
Dar visul neîmplinit încă duce o luptă în univers. Frica l-a oprit...
Merg mai departe de aceasta vale a plângerii
Şi dau de gânduri visătoare, de gânduri de iubire,
De toate gândurile ce dansează şi se creează nestingherite din capetele oamenilor,
Unele sunt mai ceva ca ciupercile, de cum se înmulţesc!
Eu plec pentru că nu vreau sa fiu pierdută-n gânduri...
Nu mă uit pe unde merg şi cad din acest univers,
Mă las purtată de praful de stele până la Dumnezeu.
Acolo totul e lumină, dar nu arde.
Simt că sufletul meu devine una cu lumina, de parcă şi-ar fi găsit puzzle-ul.
E un sentiment minunat!
Nu mai vreau să plec de aici...

poezie de Veronica Ştefania Dănciulescu din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uneori se spune că oamenii de ştiinţă sunt lipsiţi de romantism, că pasiunea lor pentru a afla, jefuieşte lumea de frumuseţe şi mister. Dar, nu este neliniştitor să înţelegem cum funcţionează lumea de fapt - că lumina albă este alcătuită din culori, că culoarea este modul în care noi percepem lungimile de undă ale luminii, că aerul transparent reflectă lumina care comportându-se în acest mod face discriminare între unde şi că cerul este albastru pentru acelaşi motiv pentru care apusul de soare este roşu. Nu face nici un rău romantismului unui apus de soare dacă cunoaştem câte ceva despre acesta.

citat celebru din Carl Sagan
Adăugat de Catalin Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo sunt

unde umbra timpului
îşi aşterne cuvintele
metafora
începe să-mi frământe degetele
printre culori

mirajul punctului îmi ascute inima
iar vântul
prin mine croieşte cărări adânci

redescopăr pădurea
într-un gând

versul îmi taie respiraţia

atunci mă regăsesc
şi las potecile fricii
să-şi piardă pământul

sub tălpi simt
iarba aceea primăvăratică
pe care
din tunelul cu pereţi de şah ieşind
am simţit-o unindu-se cu cerul
în punctul cristalin al aerului
de dincolo de lumile
materiei

acolo sunt respir cuvântul dintâi
tac
ascult
trăiesc tăcând

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea multe lupe şi oglinzi atente

pe cerul acesta
mai mare decât o lacrimă de zeu
unde nu mai e loc de suspine din dragoste
nici de alte cereri de fericire
cum ar fi cele de câştig la bingo
sau loterie

prea multe obsevatoare pe munţi
în deşert sau pe orbite circumterestre
prin care se disecă cerul acesta
care este uneori atât de aproape
alteori atât de departe
de parcă pulsează
ca o inimă de poet
un cer pe care cresc în devălmăşie
miliarde de alte ceruri
şi oricât m-aş plânge de singurătate
în jurul meu e o aglomeraţie sufocantă
ca într-un grămadă dezordonată
dintr-o partidă de rugby

doar într-o parte umbrită a orizontului
printr-un ciob afumat din copilărie
mai caut o cale de a evada
din acest cerc al risipirii
de mine

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

în faţa lumii stă un om
un singur om
e om sau nu e om
poate e un fluture pribeag ce arde într-un zbor
un zbor spre ternele păcate
sub cerul liber zace un om
o hrubă strâmtă este casa în care plânge marea
în lumea lui nu e popas
doar un urcuş etern spre nicăieri
vroia să urce sus
spre cer
o clipă vine
s-a tot dus, prea sus
anii au trecut în grabă
el zace acolo jos
o viaţă a trecut, o lume a apus

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceea ce întotdeauna a fost acolo

În bezna râului şi-a pădurii
nu puteai fi sigur decât de ceea ce vedeai –
şi chiar în nopţile cu lună nu puteai vedea prea mult.
Când făceai un zgomot – scufundarea unei vâsle în apă –
te auzeai pe tine ca şi cum ai fi fost altcineva.

Râul şi pădurea erau nişte prezenţe,
mult mai puternice decât tine.
Te simţeai nesigur, un intrus...

Simţeai cum pământul te trage înapoi spre ceva familiar,
ceva pe care tu îl cunoscuseşi cândva şi pe care l-ai uitat
sau ignorat, dar care fusese întotdeauna acolo.

Simţeai cum pământul te trage înapoi spre ceea ce era acolo
acum o sută de ani, spre ceea ce întotdeauna a fost acolo.

poezie de V.S. Naipaul din Un cot de râu, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cupe de rouă

În fiecare zi
cupe de rouă ridică pământul
închin către cer...
Gingăşia din flori
îmbrăcată-n culori,
mulţumeşte soarelui
binecuvântarea de a nu lăsa în jur
un Pământ tern!
În fiecare dimineaţă ne,, naştem "
cu ochii privind către zări,
rămânem puri,
deschişi către viaţă
dacă vedem minunea din rouă
ca darul divin ce limpezeşte adâncuri
de suflet,
acolo unde ziua si noaptea lasa în urmă...
suspin!

poezie de Georgeta Şuta
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbrele se îmbrăţişează firesc

amestecându-mi visele cu zorii
iar tu ştii
desenezi o amforă deasupra capului meu
asta îmi aduce aminte de cum ducea bunica
pe creştet
găleata din care îmi potoleam setea
(parcă nici setea nu mai este la fel acum)
sorb cu nesaţ iluzia vinului
dansez cu iarba zborul libelulei
mă priveşti de undeva de sus
ca pe ceva minunat sau pur şi simplu
ca pe o curiozitate
nici tu nu mai ştii ce să vezi
omul sau poetul
.............................
anatomia se învaţă cel mai bine pe cadavre
iar batistele parfumate nu pot opri mirosul de carne şi formol
..............................
gândul meu
mai tot timpul răzvrătit
se aciuează în căldura din poala ta
de aici privesc şi cerul şi iarba
şi-mi este duminică
mă simt ca şi cum aş fi terminat lumea

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea, de fapt

domnule taximetrist opreşte-mă te rog
pe marginea prăpastiei,
pe la sfârşit de an,
vreau să văd cum e pe fundul gropii,
acolo,
unde mai nimeni nu se uită niciodată.

du-mă în treacăt pe la azilul de noapte,
pe la casele de bătrâni şi orfani,
pe la casele de nebuni,
prin ghetourile umilinţei,
du-mă până la sfârşitul lumii
şi înapoi,
lasă-mă puţin la colţul străzii unde îşi
amanetează oamenii sufletul
şi trupul
să văd dacă Dumnezeu se vede la fel
de frumos,
şi dacă aerul încă nu e impozitat.

sunt şi acolo oameni pesemne care iubesc,
le e foame,
şi chiar mai plâng câteodată.

domnule taximetrist, du-mă
pe marginea prăpastiei în fiecare an,
să mă uit în ochii lui Dumnezeu,
să-mi spună şi mie
cum e lumea
de fapt.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reflexii

În inima naturii, răsfăţul să îţi fie,
de vrei pe lumea asta
iubirea divină să o simţi,
doar ea, poate alinta pe braţele-i caline,
ce ochii tăi râvnesc,
ce trupul tău visa,
aşa, cum nimeni, niciodată,
acest verde răsfăţ
sub cerul însorit sau înnorat,
nu poate să ţi-l dea.

poezie de Valeria Mahok (12 noiembrie 2014)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o zi

cobor un drum pe care lava nu poate erupe
către soarele dimineţii care nu poate cădea din ceruri
mă întâlnesc cu o femeie urâtă de care nu mă pot îndrăgosti
ea ţine în mâini un peşte mort care nu mai poate fi readus la viaţă
foloseşte un limbaj murdar care nu va putea fi niciodată frumos
în acest moment nu-mi pot creşte aripi pentru a zbura în norii de pe cer
mă duc acasă la o clădire care nu se poate prăbuşi
îl întâlnesc pe tata cu care nu mă pot înţelege
în acest moment sunt prea mare
şi nu mă pot transforma într-un şobolan
pentru a mă furişa tăcut într-o gaură de sub duşumea
la noapte mă culc într-un pat care nu poate deveni o mare întinsă
în acest moment nu pot muri
dar am un vis:
soarele cade pe pământ
lava ţâşneşte din adâncuri
mă înalţ la cer
sărutând buzele dulci ale unei femei
peştele pe care ea îl ţine în mâini cântă imnuri
tatăl meu îngenuncheză lângă o ruină
şi spune arătând spre cer
"ce om mare este acolo"
dimineaţa următoare mă trezesc din vis
şi nu-mi vine să cred că totul a fost real.

poezie de Sheng Xing, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chemarea iubirii

În fiecare clipă, de pretutindeni, răsună chemarea iubirii:
Noi ne înălţăm către cer, cine vrea să vină cu noi?
Noi am fost în paradis, am fost prieteni îngerilor,
Iar acum ne întoarcem acolo, căci acolo este tărâmul nostru.
Noi suntem mai presus de orice paradis,
mai nobili şi mai puri decât îngerii:
De ce să nu ne ridicăm chiar deasupra acestora?
Ţelul nostru este Suprema Maiestate.
Ce are de-a face perla cea fină cu lumea plină de noroi?
De ce aţi coborât aici? Luaţi-vă bagajele şi mergeţi înapoi.
Ce este acest loc?
Şansa este cu noi, sacrificiul este al nostru!...
Precum păsările mării, oamenii vin din ocean, oceanul sufletului.
Cum ar putea această pasăre, născută din mare, să-şi facă cuib aici?
Altfel cum ar putea valul să urmeze valului ce vine din suflet?
Valul numit "Nu sunt eu Stăpânul tău?" a venit
şi a spart vasul acestui corp;
Iar atunci când vasul este spart, viziunea clară revine
Şi odată cu ea (survine) fuziunea deplină cu EL.

poezie celebră de Rumi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Culori

Albastrul mă ucide,
şi verdele,
şi albul,
toate mor...
dar, ce sunt eu?
eu sunt culoare,
şi verde,
şi albastru,
e tot ce simt,
şi verde,
şi albastru,
e tot ce sunt...
Unde eşti, iubito?
mai toarnă ceva răcoare
în vinul acesta fără culoare!
Viaţa e un joc,
ne prefacem că trăim,
ne prefacem că iubim,
ne prefacem că murim,
doar naşterea are ceva
din chipul albastru
al sincerităţii.
Vine o vreme când
ridicăm mâinile sus,
şi-n semn de predare
ne prefacem, docil,
că existăm.
Cum te împaci, iubito,
cu ideea
unei false vieţi,
cum te împaci, tată,
cu ideea
fiului inexistent?
cum te împaci, tu,
care eşti culoare,
cu sensul invers
al culorilor?
Tu, care eşti albastru,
şi verde,
şi alb,
şi ucis...

poezie de Ion Ţoanţă din Templul devenirii noastre (2014)
Adăugat de Lucia mandache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zambete de iarba verde

Zambete de iarba verde imi rasar
pe paginile din jurnal...
increstez roua ce-apleaca iarba la pamant
cu-o lacrima ce uda obrazul cazand.

Ma decupez de pe pagina unei strazi
dintre copaci si oameni, si ma grabesc
sa mananc culori... si pasesc
ferind intregi cirezi de fire rebele de iarba,
de teama sa nu le strivesc.

ma regasesc intr-un fir de iarba
culcat la pamant.
Esti tu, cel ce stai si privesti de sus
din nouri, spre chipul meu supus
de-o talpa criminala?
Esti tu, sau poate sunt tot eu,
acelasi, om sau zeu!

Haotice ganduri ma fac sa tresar,
din somnul meu de verde pal,
de verde crud si singuratic
verde de suflet, verde de eu,
verzi ganduri ce-mi zambesc mereu.

poezie de Ana Maria Balas
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Albastrul suprem

Nu marea
Nu cerul
Ci ochii tăi sunt reflectaţi
În cer
În mare
Albastrul ochilor tăi
E adevărul adevăratului albastru
Dacă tu nu ai fi
Marea ar fi cenuşie
Cerul ar fi cenuşiu
Iar soarele ar fi lipsit de lumină
Şi pământul s-ar scurge
Ca plumbul topit în univers
Dând naştere unei căi al uitării

poezie de Cezar C. Viziniuck
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tulburatorul vis

Acest pamânt mirositor si lacom
Cu trasnetele lui ucigatoare,
Fara belsug si fara adaposturi,
Acest aform abandonat de Soare
Care sub talpa înca arde
Si a pacatuit cu Luna,
În care ne-ngropam pe rând
De-a pururea si-ntotdeauna
Acest pamânt fara culori concrete,
Golan rostogolit prin constelatii,
Cu gravitatia legata-n glezna
Si cu atât de relative spatii.

Acest pamânt fara culori si gust
Pe care iarba verde sângereaza
Si când simtim ce-i zborul, si zburam
Aripile din umeri le reteaza.
Sa fiu rotund si nu ma multumesc
Muscând din el, flamând, a câta parte?
Parintii mei, cugetatori, au curs
Prin iuresul plecarilor spre moarte;

Diana, tu si eu mai suntem vii
Sa nu rostesti acum nici un cuvânt
Ca ma trezesti si voi fi las, iubito
Si amândoi vom curge în pamânt.

poezie de George Filip
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pantheism la repezeală

Vin acum şi zic:
Băi frate! Tu ai văzut un somn să doarmă
sau aerul să respire oameni
sau o baltă de spadă în sânge
sau o casă zidind un zidar?
Pe bune frate! Pe bune!
Tu ai văzut un înger mort de beat
deasupra lui cu un beţiv păzindu-l?
Nici eu frate! Frate nici eu!
Doar Dumnezeu ştie
frate.. doar Dumnezeu
mai ştie
de minele din tine
de tinele din eu.

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La ceas de sărbătoare

Azi am mai prins un trandafir
În buchetul drag al vieţii mele
Şi mulţumind lui Dumnezeu
De darul de el hărăzit,
De puiul drag ce mi-la dăruit,

Acum, la ceas de sărbătoare, nu îţi cer palate sau averi,
Mai dă-mi vreo câţiva ani puteri
Sau lasă-mă aşa cum sunt
Să-mi văd cu drag puiul crescând
Şi din iubirea mea de mamă
Dându-i un sfat de bună seamă

M-ai înzestrat, Doamne, pe lume
Cu dar, talent, dar şi cu supărarea
În viaţa mea mi-ai dat o alinare
Şi lângă mine am cea mai scumpă floare
În viaţa asta nimic nu îţi mai cer
N-am să dezleg acest mister
M-ai înzestrat cu daruri sfinte
Mândria mea pe lumea asta este că sunt părinte

Pe ale vieţii spumegate valuri
Ce ne trezim prea obosiţi la mal
Şi nu vedem că marea noastră
Îşi spumegă grăbit ultimul val
Pământul tot e plin de alge
Vaporul îşi trage negrele catarge

Şi ne trezim în iureşul furtunii
Albit de sărurile uitării
Într-un carnagiu infernal
Trecuţi de jumătatea vieţii
Ne îndreptăm spre anii duri ai bătrâneţii
Nostalgic ne amintim de tot ce-a fost
Cum trece timpul, nu ai habar
Şi ne trezim pe puntea vieţii,
Fiind cel mai singuratic marinar.

poezie de Livia Mătuşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!