Feminitate pierdută

Mi-am pierdut, oh, iubitele închipuite, în foc,
S-au mistuit de atâta, atâta frumuseţe,
Desfigurate, de durerea ce nu ştie blândeţe,
În tragedia întâmplării, nedesminţită... joc.

Le aud ţipetele disperării să nu piară,
Nişte copile, multe, înnegrite în scrum.
Retina-mi... şi ea neagră, mi se întreabă cum
De soarta îşi alege relele doar... fiară.

Îngereşti chipuri văd, parcă premonitorii,
Zâmbind larg sticla de laptop, ce e deschisă
Şi-o pângăresc cu-o lacrimă în colţ, atât de-abisă,
Ce din profund iţeşte... mă răscolesc fiorii.

Le resimt frăgezimea de carne, visătoare
Şi, mă îngrozeşte ţipăt până la răget, urlet.
Este Pământ mai singur, mai părăsit de umblet
De paşi suavi pe glezne subţiri... încântătoare.

N-am îndeajuns de braţe să fi putut salva
Fuioare fremătânde de-o sfântă armonie,
Topită pân' la moarte, în cor, o elegie
Şi sufletu-mi se plânge rănit... s-ar mutila.

Am şi un dor nebun de femininul copt
Ce pân' la ars şi el şi-a pus sfârşit la zile
Într-un lugubru alai, de femei, cu copile...
Fără de vrut, arcan, de sorţi... al morţii sort.

Am mintea de azi vasală la zâmbete de poze
Cu plete-n vânt, de gânduri, nedefinit menite
Cu nume dulci, de fete de acuma părăsite
De timp, ce el s-a scurs... se veştejind de roze.

Rămân de-acum stingher, perdant de-apoteoze...
Mi s-au pierdut femei, îs mai sărac... în mimoze.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 noiembrie 2015)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Votează! | Copiază!