Banca

O dâră verde iese din albă neaua-n crustă
Pe aleea de castani ce-o ştiu pe dinafară
De când îmi petreceam vacanţele de vară...
E banca îngropată în gându-mi fără vârstă.

M-aştern în loc de omăt cu visul din retină
Cu ochi deschişi; văd iarna, osos stingher de câine
În pas săltat trecând fără de ieri, de mâine...
Şi angelic chip din clasa liceului, o virgină.

Oh cât am aşteptat-o să vină să se-aşeze,
Să îmi pierd mâna-n păr cu ochi plimbând pe buze
Ce nu-ndrăzneam să cer, speriat să nu refuze
De-o atingeam în mutele-mi, dorinţele prea treze.

Am stat şi să răzbun trecuta neîmplinire
Într-un sărut prelung cu alta-n seva cărnii
În scârţâit de dinţi pân' la-nroşitul ţărnii
De buze sparte-n spasmul de-a inimii oprire.

Cât sufeream când banca o regăseam cu alţii
Ce-i profanau şi lemn şi semne scrijelite;
Cum n-ar fi fost pe lume atâte alte iubite
Şi singuru' aş fi fost ce-nalţa rugi cu psalţii.

Aş vrea să stea mereu ascunsă, neatinsă,
S-o port în mintea-mi vie cum ştiu şi-am cunoscut-o;
Numai a mea să fie, mireasa ce-am cerut-o...
Să-i stau pe braţe verzi, de lacrimi toată ninsă.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (29 februarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Votează! | Copiază!