Întoarcerea zimbrilor

Fericite, mâinile mele merg spre închinăciune,
Vai! Îmi aduc aminte...
trandafiri roşii-purpurii au înflorit pe piepturile copiilor
când ai fost sfâşiată, Românie.
Trandafiri roşii-purpurii
pe mâinile, picioarele şi coasta lui Christ
când ai fost batjocorită...
Vai! îi aud încă pe bătrâni
cum plâng pe dinlăuntru cu chipurile schimonosite de durere...
Sfinţii noştri îşi amintesc...
Vor trebui multe bătăi de pleoape
până la tămăduirea luminii din altar.
Oh! Moldovă! Moldovă! altar al cuvântului celui mai trist.

Sub copitele cailor grânele s-au frânt,
în genunchi nu au căzut decât mărăcinii...
Zimbrilor le-au fost luaţi codrii,
rătăcesc şi acum prin jalea cuvintelor nemairostite.
Răni adânci se deschid în trupurile copacilor
picurând mir peste morţii noştri.
Moldovă! Zimbrii tăi ne privesc doar din steme,
ochiul lor înlăcrimat a ajuns gigantic
ca un gol în cele trei culori.

Moldovă!...
Tu, mamă,
în fiecare noapte îţi chemi copiii strigându-i
pe numele lor de taina şi moarte.
Te vor auzi odată,
din adâncul pământului sau al cuvintelor nemairostite,
într-o noapte de Înviere,
când Mântuitorul va sparge porţile întunericului
şi va prăda iadul.

Moldovă! Zăpada se împleteşte cu gândurile triste
şi se aşterne peste trupul tău ca o linişte...
Întoarcerea zimbrilor tăi
va fi Dumnezeiasca noastră Schimbare la Faţă.

poezie de Gavriil Stiharul din Hyperion (1993)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!