Focul nu s-a mai aprins
Trăiau odată, într-un sat,
un om bătrân cu baba lui.
În bordeiul lor sărac,
trăiau la mila orișicui.
Deși rămas fără picior
bătrânul tăia la otavă.
Bătrâna cocea în cuptor
pâine proaspătă în tavă.
Trăiau singuri, fără copii.
Doar o pisică și un câine
le stăteau drept bucurii,
în viața de azi pe mâine.
Toamna se adunau în casă
și gândeau la iarna grea:
Oare, vor avea și ei pe masă
ce mânca și ce să bea?
Timpul repede se scurge,
greul iernii a venit.
Viața lor, tot la fel curge
și-i îndreaptă spre sfârșit.
Din când în când îi vizitează
câte un tânăr din sat.
Atunci când vifornițează
îi ajută la iernat.
Când viscolește afară
gânduri negre îi frământă:
Vor mai prinde o primăvară,
Ori linia vieții-i frântă?
Ei știu ca orice muritor
că viața li se sfârșește.
Pătrunsă fiind de-un dor,
bătrâna pe moș privește:
De-ar vrea bunul Dumnezeu
să-i primească împreună,
Că unul fără altul-i greu
să se transforme în humă.
Și, într-o noapte întunecoasă
viața repede s-a stins.
În casa lor friguroasă
focul nu s-a mai aprins.
poezie de Dumitru Delcă (aprilie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre bătrânețe
- poezii despre iarnă
- poezii despre întuneric
- poezii despre viscol
- poezii despre viitor
- poezii despre viață
- poezii despre toamnă
- poezii despre tinerețe
- poezii despre timp
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.