După cincizeci de ani

Casa-i goală, iar inima bătrână şi plină
De umbre şi ecouri care nu fac decât să amăgească;
Nu-i nimeni s-o salveze, dar ea-ncearcă să-mpletească
Cu degete oarbe plase care nu au cum să ţină.

Odinioară toţi bărbaţii întindeau mâinile spre ea
Se-îngrămădeau ca porumbeii să ciuguleasc-o desmierdare:
Ar fi putut avea câte-o coroană pentru fiecare
Fir de păr şi pe fiecare deget o nestemată ca o stea.

Oglinzile sunt martore, acolo ea a crescut şi a trăit
În vise din alte vise, care i-au împrumutat
Graţia, încoronată cu păr mătăsos, bogat.
Cu inima legată, cu ochii aplecaţi smerit

Şi orbi, el îi simte prezenţa ca pe-o mireasmă şi un clei,
Iar ea-l ţine trup şi suflet în capcana ei.

poezie de William Faulkner, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!