Repaosul

Cum soarele, prea roşu, căzuse peste culmi,
Am străbătut păduri necunoscute

(Tufişuri încâlcite printre ulmi sau plaiuri cu stejari bătrâni) înfriguraţi, cu baionetele la armă
Şi armele înţepenite-n mâni.
Urcam pe drumul plin de bolovani,
Lăsând în spate cea din urmă zi,
Pândeam, pândiţi de negurile serii.
Gândind la fiecare bot de deal:
Aci va fi

Şi-acum suntem în marginea de sat
Dintr-un tărâm necunoscut şi-apropiat.
Din culmi împădurite,
Reci obârşii,
A coborât
Pârâul cu pietroaie mari de munte.

În înserarea fumurie
Se-nnegurează orice amănunte
Căsuţele de var
Au singure contururi dibuite.
Ici, colo-n largul depărtării

Pe coastă ard lumini —
Trădând, în sură ceaţă,
Doar bănuite locuri cu viaţă.
Pe drumul plin de praf şi seară
Au coborât spre noi
Şi ne privesc înfioraţi
Copii, femei îngândurate,
Moşnegi cu mâna-n barbă.
Soldaţii în repaos,
S-au tolănit pe iarbă.
La lumina vie şi scurtă-a lumânării
Comandanţii enervaţi consultă hărţile,
Cu buzele uscate şi ochii dilataţi
Noi aşteptăm.
Privind în toate părţile.
Alături baionetele sclipesc
Ca nişte ochi egali şi siguri.
În înserarea vaporoasă,
Ca o lanternă rotundă de foiţa roşie
Deasupra dealului împădurit, apare mare
Luna.
Lungit pe spate o privesc

Cum se ridică luminând mirată,
Descreşte tot mai galbenă
Şi mai târziu
E cea de totdeauna.
Ţi-aduci aminte seara minunată,
Seara ireală de august,
După-masă la măsuţe de bambus.
În parcul englezesc,
Ca-ntr-un decor superb de vis
Luna de argint
Pe-un cer de sticlă albastrie
Forfeca cu graţie contururi,
Pentru fiecare ram şi floare
Forme dedublate,
De alb şi negru
Şi parcu-ntreg cu arabescuri albe-negre
Părea subt bolta cerului
În golul clar
Ca subt un clopot magnific de cleştar.
Eu îţi priveam extatic
Silueta şi ovalul pur
Şi îţi ghiceam adâncul ochilor în umbră,
Căci toate se lămureau
Subt transparente draperii de întuneric
Şi limpezimi lunare
Priveam cu toţii luna
Şi fără să gândeşti,
Întâmplător, îţi aminteşti?
Ai murmurat, ai fremătat,
O paranteză luminoasă
A fluturat spre necuprinsu-albastru:

«Şi cei ce se târăsc pe câmpuri de bătaie!»

O, fără să presimti ce drumuri se-ntretaie,
Un zâmbet vag ai ridicat spre astru.
Acum când totul s-a sfârşit de mult
Când am pierdut din mână
Misteriosul fir,
Uitat de mine însumi şi de toţi,
Bărbos, murdar, cu ghetele-ncărcate de ţărână
-Iată,
Privesc de-aicea astrul,
Ca să-mi răsfrângă totuşi
Raza privirii tale
Oricum, oricând,
La fel înduioşată.

poezie celebră de Camil Petrescu
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!