Repaosul

Cum soarele, prea roşu, căzuse peste culmi,
Am străbătut păduri necunoscute

(Tufişuri încâlcite printre ulmi sau plaiuri cu stejari bătrâni) înfriguraţi, cu baionetele la armă
Şi armele înţepenite-n mâni.
Urcam pe drumul plin de bolovani,
Lăsând în spate cea din urmă zi,
Pândeam, pândiţi de negurile serii.
Gândind la fiecare bot de deal:
Aci va fi

Şi-acum suntem în marginea de sat
Dintr-un tărâm necunoscut şi-apropiat.
Din culmi împădurite,
Reci obârşii,
A coborât
Pârâul cu pietroaie mari de munte.

În înserarea fumurie
Se-nnegurează orice amănunte
Căsuţele de var
Au singure contururi dibuite.
Ici, colo-n largul depărtării

Pe coastă ard lumini —
Trădând, în sură ceaţă,
Doar bănuite locuri cu viaţă.
Pe drumul plin de praf şi seară
Au coborât spre noi
Şi ne privesc înfioraţi
Copii, femei îngândurate,
Moşnegi cu mâna-n barbă.
Soldaţii în repaos,
S-au tolănit pe iarbă.
La lumina vie şi scurtă-a lumânării
Comandanţii enervaţi consultă hărţile,
Cu buzele uscate şi ochii dilataţi
Noi aşteptăm.
Privind în toate părţile.
Alături baionetele sclipesc
Ca nişte ochi egali şi siguri.
În înserarea vaporoasă,
Ca o lanternă rotundă de foiţa roşie
Deasupra dealului împădurit, apare mare
Luna.
Lungit pe spate o privesc

Cum se ridică luminând mirată,
Descreşte tot mai galbenă
Şi mai târziu
E cea de totdeauna.
Ţi-aduci aminte seara minunată,
Seara ireală de august,
După-masă la măsuţe de bambus.
În parcul englezesc,
Ca-ntr-un decor superb de vis
Luna de argint
Pe-un cer de sticlă albastrie
Forfeca cu graţie contururi,
Pentru fiecare ram şi floare
Forme dedublate,
De alb şi negru
Şi parcu-ntreg cu arabescuri albe-negre
Părea subt bolta cerului
În golul clar
Ca subt un clopot magnific de cleştar.
Eu îţi priveam extatic
Silueta şi ovalul pur
Şi îţi ghiceam adâncul ochilor în umbră,
Căci toate se lămureau
Subt transparente draperii de întuneric
Şi limpezimi lunare
Priveam cu toţii luna
Şi fără să gândeşti,
Întâmplător, îţi aminteşti?
Ai murmurat, ai fremătat,
O paranteză luminoasă
A fluturat spre necuprinsu-albastru:

«Şi cei ce se târăsc pe câmpuri de bătaie!»

O, fără să presimti ce drumuri se-ntretaie,
Un zâmbet vag ai ridicat spre astru.
Acum când totul s-a sfârşit de mult
Când am pierdut din mână
Misteriosul fir,
Uitat de mine însumi şi de toţi,
Bărbos, murdar, cu ghetele-ncărcate de ţărână
-Iată,
Privesc de-aicea astrul,
Ca să-mi răsfrângă totuşi
Raza privirii tale
Oricum, oricând,
La fel înduioşată.

poezie celebră de Camil Petrescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Repaos

(...)

O, fără să presimti ce drumuri se-ntretaie,
Un zâmbet vag ai ridicat spre astru.
Acum când totul s-a sfârşit de mult
Când am pierdut din mână
Misteriosul fir,
Uitat de mine însumi şi de toţi,
Bărbos, murdar, cu ghetele-ncărcate de ţărână
-Iată,
Privesc de-aicea astrul,
Ca să-mi răsfrângă totuşi
Raza privirii tale
Oricum, oricând,
La fel înduioşată.

poezie celebră de Camil Petrescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îţi aminteşti?

Cândva trăit-am clipe-încântătoare
Şi fericiţi am fost ca în poveşti
Am înălţat iubirea pân' la soare,
Îţi aminteşti?

Şi când ploua la timp, întotdeauna
Creşteau în noi speranţe nelumeşti,
Câte dorinţe ne puneam întruna,
Îţi aminteşti?

Aveam un cântec, cel mai trist din toate,
Scriam poeme, ca să le citeşti,
Şi ne priveam în ochi cu voluptate
Îţi aminteşti?

Plângeam să fim tot timpul împreună
Fugeam de despărţiri, eram oneşti
Cu Dumnezeu noi ne ţineam de mână
Îţi aminteşti?

Cum s-a pălit a fericirii floare
Cum s-au uscat speranţele fireşti?
Eram un pom cu ramuri roditoare
Îţi aminteşti?

A fost de-ajuns un tren să ne despartă
N-am fluturat eşarfa s-o priveşti
Şi-acum sunt singur, inima mi-e moartă
Îţi aminteşti?

Te caut astăzi prin vagoane goale,
Şi orice fac, în mintea mea trăieşti
Mă-ntreb şi tu, în gândurile tale
Îţi aminteşti?

poezie de Ahmet Selçuk İlkan, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atât de aproape şi totuşi departe

Privesc uluită spre tine,
În fiecare noapte
creştem, ne înălţăm,
Tot mai mult,
tot mai aproape,
tot mai departe...

Până la Cer,
Dincolo de albastrul cerului,
dincolo de albastrul cerului străbatem visul,
Din taina urzită în noapte
mă întorc în visul meu risipit,
Intru în inima ta
cu rodiile coapte de lumina soarelui -
simfonii de culori, miresme şi gânduri!

Doar luna, rotunda lună,
se iveşte printre norii răsfiraţi de vânt,
Doar luna, rotunda lună,
ne luminează visul plutitor,
pe râul ce ne tulbură elegia peste măsură,
Doar luna, rotunda lună, ne-ngână şoaptele
prin ramurile bătrânului rodiu înflorit.

Totul e soartă, totu-i suspin, clipă,
Totul e un început nesfârşit,
Totul e căutarea îndelungatului ecou,
Tot mai aproape de tine, de mine, de noi,
Tot ce-a trecut se continuă-n vis,
Atât de aproape şi totuşi departe,
Mă cauţi, te caut
prin adânca privire oglindită în apa din noi...

La capătul timpului
suntem noi -
Departe de zile,
Departe de luni,
Departe de ani,
Pe drumul înspre Lumina Veşnică.

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amiază de vară

Am obosit
Şi-acum stăm lungiti pe căpiţele de fân copt.
Bolta cerului a devenit prea vastă
Şi-acoperă şi hărţi pe care nu le vedem,
Privim prelung,
De
Pe o coastă, pârâul de frunzişuri negre care curge-n fundul văii.
Poşta mică pe şoseaua albă,
Bate-n prafu-n loc.
Dar ajunge până sus şi dincolo de noi,
Material ca o salbă,
Cu zurgălăii

În fund,
Depărtarea cu nori albi se-mbină,
În aerul molatec încălzit
Fierb mărunte ochiuri de lumină.
Lângă noi spre stânga, sau spre dreapta,
Şi fără orânduială mai departe,
S-au risipit afară din livezi.
Copacii cu coroane prea puternice,
—
Subt ei e iarba verde şi dulce ca răzoarele —

Şi cât vezi,
Toată valea
E acum în mod firesc o carte,
În care-nfierbântat citeşte soarele.
Rar de tot.
Trec pe lângă noi devale.
Pe poteca din fâneţe ţepoase,
Ţărani cu chip sărac
Şi talpa piciorului crăpată
Ca o coajă aspră de copac.
Privim aiurea,
Tot mai tăcuţi.
Răscolitor pătrunde-n noi miros de fragi trecuţi
Şi-aşa cum stai culcată,
Rupând între dinţi un fir de iarbă,
Ţi se văd sănii albi strânşi între coate.
Lumina prinde tot mai mult să fiarbă
Ca un motan şi-ascute acele un mărăcine
Şi nu pricep
De ce te arde soarele mai mult pe ţine.

poezie celebră de Camil Petrescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anacronism romantic

Cum? Mai visezi şi-acuma, iubito, primăvara?
Te mai gândeşti şi-acuma la câmpul plin de flori?
N-ai renunţat la ceasul de vis şi planuri seara,
Mai frunzăreşti în taină cutia cu scrisori?

Cum? Mai alergi şi-acuma pe ţărmuri s-asculţi marea?
Acele-apusuri roşii şi-acum le mai priveşti?
Tot îţi mai faci cu grijă la ora 5 plimbarea,
Tot îţi mai iei umbrela de soare când citeşti?

N-ai încă sensul morţii, nu simţi ce se petrece?
Nu vezi că viaţa fuge din noi ca un tâlhar?
Că vasele cu visuri au început să sece
Şi nu mai pot să umple nici un pahar măcar?

Că mult, o!... mult mai serbezi ca altădată, luna
N-o mai căutăm cu-aceeaşi ardoare printre stânci?
Nu te întrebi, iubito, deloc, de ce acuma
În turnurile nopţii urcăm încet, pe brânci?

Tot mai păstrezi în glastră acele vechi garoafe?
Dar lucrurile mele? Tot le ai între fereşti?
Pe unde-au fost odată grădini acum praf e
Şi-azi nici o bucurie-n tristeţi nu mai găseşti.

Ne apropiem de toamnă cu fiecare seară
Şi-abia mai poate lampa răzbate până-n drum.
Mi-e frică lângă geamuri să mai privesc pe-afară
Şi teamă mi-e şi-n mine să mai privesc acum.

Şi totuşi tu, iubito, acolo în cămara
Cu flori demult uscate (dar pentru tine vii)
Visezi cu-nchise pleoape şi-acuma primăvara
Şi, cine ştie, poate şi-acuma îmi mai scrii...

poezie celebră de Radu Stanca
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără tine

Nu pot privi în urmă cu mânie,
Sunt acum un vulcan stins,
Un crater peste care a crescut iarba.
Ar fi trebuit totuşi să mă înveţi
Cum ar fi să trăiesc fără tine.
Vezi, eram foarte tineri,
Stăteai peste drum,
Veneai doar în vacanţe,
Când ţi-am zărit pentru prima oară
Ochii albaştri printre cireşi,
Am ştiut...
Am umblat de mână
Pe toate aleile, potecile,
Ani, vacanţe, anotimpuri,
Mi-ai spus că vom împărţi
Cândva planeta la doi,
M-ai învăţat iubirea pe litere,
Caligrafic,
Dar nu m-ai învăţat cum ar fi viaţa
Fără tine...
Nu privesc în urmă cu mânie,
Acum sunt un vulcan stins,
Un crater plin de cenuşă,
Un câmp de luptă părăsit
Peste care creşte iarba.
Acum este târziu, se lasă înserarea,
Privesc cu seninătate apusul,
Soarele roşu care împarte
Planeta în două,
Totuşi,
Ar fi trebuit să mă înveţi
Cum să trăiesc fără tine...

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ochii tăi se-ascunde astăzi luna

Dar lasă-te cuprinsă de plăcere,
Reneagă indolenţe sau mizerii,
Suntem doar noi acum, sub pleoapa serii,
Când lumea e redusă la tăcere.

Oferă-mi dreptul de-a trăi extatic,
Dezmiardă contradicţia din mine
Şi spune-mi că-i perfect şi-i foarte bine
În tot acest scenariu dilematic.

A mai căzut o stea. Şi o dorinţă
S-a prins în păru-ţi răvăşit de doruri,
Un clovn şomer aleargă prin decoruri
Lovind malign în propria-i fiinţă.

Rămas-au încă replici nerostite,
Mai mulţi actori au emigrat spre moarte,
Noi ne ascundem iarăşi într-o carte
Şi toate-s vechi şi toate prevestite.

Am cumpărat pe-un vis un colţ de viaţă,
Va fi al nostru pentru totdeauna,
În ochii tăi se-ascunde astăzi luna,
Iar astrologi celebri ne răsfaţă.

poezie de Cristian Lisandru din Pelerini pe linia destinului (9 mai 2013)
Adăugat de Cristian Lisandru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am coborât pe strada din mine

am cules o pană din colbul cerului
căzută pe pământ odată cu ţipătul păsării
văzduhul bate-n inimi, vieţi, dorm vise-nvelite-n scoarţă de toamnă
brazde pe chipul de mâine

aştern doruri pe câmpii pustii, plapuma iernii se apropie
gândurile ei mă acoperă, acum în Septembrie
o ramură rătăceşte copacul pe-o umbră rămasă de ieri
braţul tău spre cer, arată luna
o ulcică duce apa fântânei spre buzele-ţi fierbinţi
o tâmplă-ţi zvâcneşte
un armăsar, negru lucitor, câmpia o împarte-n galben şi negru

o talangă sună coborând sunetul ei, spre valea din mine
cobor muntele meu de mână cu tine
lăsat-în drum o floare ruptă se chinuie să se usuce
roata vieţii a frânt-o şi uitarea se aşterne

o frântură de zâmbet din colţul buzelor, îţi poartă sărutul
ochii-ţi suspină atingerea mâinii
bobul tău de lumină curge-n zile senine în mine, mă-nchin
palmele te cuprind, mijlocu-ţi se frânge
o ramură a mai rămas, şi-acum înfiptă-n inima din mine

de un cârlig am suspedat oraşul, iar luminile lui râd cerului în nopţi
ai grijă, copilă, străzile sunt pustii, în club ochii respiră fum
la etajul zece cineva ţipă, dragostea nu mai geme
tăcerea este un lux pe care trebuie să-l cumpărăm
ziarul de dimineaţă a dispărut, cafeaua se revoltă-n gândire
mergi în viaţă prea repede străine!

un bloc se uită prin ferestre dincolo de câmpie
am coborât strada din mine, spre copilărie, la vie
te văd acolo, încă cu buzele culegând zile şi iubire
seara târziu scara lui vorbeşte cu şoapte
din amintire

o ceaţă se pune, umbrele de atunci se zbat amar în mine
acum încă-n zile fierbinţi de toamnă senine

poezie de Viorel Muha (septembrie 2012)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Limina lunii-n noapte

Din nou am cochetat cu luna
Privind spre ea a vrut să-mi spună
Mândră ca ea nu-i niciuna
Şi stelele sunt minciună.

Alergând în infinitul negru
Ea e stăpână-n înstelata noapte
Dintre toate miresele soarelui mândru
E mai luminoasă decât toate.

Când e senin ea-ţi fură privirea
Şi stelele o-nconjoară pe cer
Că poate să trezească iubirea
Şi-o dragoste plină de mister.

Noaptea lumina ei îţi face plăcere
Că tu deja iubire-ai spus
Şi toate se petrec în tăcere
Vibrând uşor când tu m-ai adus.

Înflăcărată veneai spre mine,
Dar noapte-ai ochii îngheţaţi
Chiar de nu vrei să se termine
Plimbarea cu mine-o străbaţi.

Mergând cu mine vrei să spui
Că ceru-i plin de stele fine
În lumea asta tu dispui
De farmece şi blesteme-n tine.

Tu, luna mea nu te gândi
Că eu îţi spun ceva de bine
Şi toate-n lume vei izbândi
Nu e nimeni mândră ca tine.

poezie de Eugenia Calancea (6 noiembrie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna vieţii

Atâtea amintiri am strâns în viaţă –
ce grele-mi par când anii se tot duc!
S-au aşezat pe gânduri ca o ceaţă
să îmi cobească-n cântecul de cuc!...
Iar de privesc aevea peste vreme,
spre căile pe care le-am parcurs,
mă răsucesc pe muchii de dileme,
rămase cu-ntrebări fără răspuns.

Mi-am căutat destinul printre stele,
din neguri reci m-am ridicat în zbor,
am aruncat ratările prea grele
pe zdrenţele căzute dintr-un nor.
Din drumul meu am izgonit himere,
care-aşteptau credinţa să-mi-o ia,
am frânt din ochi ispite efemere,
ieşite la răscruci în calea mea.

Am adunat din tină nestemate,
le-am şlefuit şi nume sfânt le-am dat,
mi le-au furat mişeii, pe-apucate,
zicând că ei în taină le-au creat.
Ajuns acum în toamna vieţii mele,
privind în urmă parcă mă-nspăimânt,
destinul meu, luat cândva din stele,
se zbate-n van pe-o aripă de vânt.

Dar tot urcând spre sferele astrale,
lăsând pământu-n urmă răscolit,
mai ud cu stropi de viaţă câte-o floare
când văd că se-ofileşte-n asfinţit.

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Metamorfoză

Vroind să uit, pe-o seară dulce lăsasem să m-adoarmă crinii...
Şi se făcea că fără voie trăiam acum o viaţă nouă:
Eram şi eu un crin ca dânşii, şi-n dezmierdările luminii
Îmi întindeam voios potirul să prind o lacrimă de rouă.

Visând, trăiam cu ei acuma, şi-atât de alb eram subt lună,
Încât abia scriam o umbră, când m-alinta şagalnic vântul,
Dar tihnă se făcuse-n mine şi caldă inima şi bună,
Că reveneam subt altă formă, să-mpodobesc şi eu pământul.

Când făr' de veste-o mână pală, mişcându-şi umbra pe grămadă,
Ca subt imboldul unei forţe necunoscute şi fatale,
S-a-ntins vrăjmaşă să mă frângă, — ş-acuma, alb ca o zăpadă,
Muream tihnit de-a doua oară în liniştea odăii tale.

Muream din nou, dar când trudită făcându-ţi braţele cunună,
A fost s-adormi zâmbind la mine cu faţa calmă între perne,
Eu ca o pulbere de aur m-am ridicat uşor subt lună
În căutarea altei forme desăvârşite şi eterne.

poezie clasică de Dimitrie Anghel
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privind lutul

Privesc în şoaptă marea de-ntuneric
Din luna ce ieri, domnea feeric
Peste lut.

Îl văd acum, tăcut, uscat
Parcă, olarul l-a uitat
În gândul brut.

Privesc c-o vagă întristare
A firii crudă-nstrăinare
De temut.

Tot în jur, doar ochi străini
Aşteaptă-n adăpost de câini,
Un cânt pierdut.

Geamurile reci, spălate
De lacrimile lor secate,
Oglind-au avut.

Mai văd, dar, luciri uitate
Din realităţile sperate,
În crezul ştiut.

Deşi, negru, totul pare,
Privesc albul ce răsare
Peste lut.

poezie de Mihail Romanov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aur şi argint

Eşti singură-n apus, în prag de toamnă,
când gândurile-ţi toate, purpurii,
îţi urcă pân' la nori şi te îndeamnă
să le urmezi, ca ele să devii.

Obrajii-ţi ard, iar inima pulsează
în ritm ce-ţi face sângele torent
ce îţi inundă trupul şi cutează
să-ţi fie, al dorinţei, stimulent.

Te laşi în voia cerului o vreme,
şi îţi alinţi un dor neîmplinit,
pluteşti în rubiniul cu poeme
al zilei ce se-ndreaptă spre sfârşit.

În liniştea apusului, îţi pare
că Soarele, pe drumul său de foc,
e timpul ce se scurge într-o mare
în care anii nu-s decât un joc.

Îţi cauţi gândurile - se-nserează -
le-aduni sub raze care nu te mint
din Luna ce, acum, îţi luminează
cărarea cu şuviţe de argint.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorinţa

Mergeam, împreună, la marginea mării,
călcând pe nisipul uitat sub un cer
prea roşu de plâns de la stele ce pier
şi intră-n regatul cel mare-al uitării.

Era doar o larmă făcută de valuri
lovindu-se-n stânci, măcinându-le-ncet
în seara trecută deja-n violet
şi nori ce-alergau la culcare spre dealuri.

Târziu, la lumina venită de sus,
din bolta senină la orele-acele,
priveam cum o stea spre pământ a apus.

Era prea departe. Privirile mele
s-au smuls din puterea murindelor stele
şi-aceeaşi dorinţă-mpreună ne-am pus.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu tot aştept şi încă am speranţă

Azi când tu citeşti aceste rânduri,
Să-ţi aminteşti de noi şi ale noastre gânduri.
Când ne priveam în ochi şi sărutam intens,
Acele clipe când viaţa avea sens..
Sub clar de lună, pe bancă sau în maşină,
Pasiunea şi dorinţa nu ne era străină.
Priveam zâmbind un viitor în doi,
Şi-n fiecare seară să adormim doar goi.
Dar noi ştiam că toate-s trecătoare,
Şi că aceste clipe vor rămâne în sertare.
Sertare vechi, umplute cu iubire,
Sertare pline cu a noastră amintire.
Dar ce păcat acum.. că nu ne mai vorbim,
Mai mult decât atât, am ajuns chiar străini.
Tu îţi vezi de drumul tău în viaţă,
Eu tot aştept şi încă am speranţă,
Că va veni şi ziua poate-n care,
O să ieşim din nou.. de mână la plimbare!

poezie de Mihai Pîrvu (15 februarie 2017)
Adăugat de Mihai Pîrvu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amăgire...

Când soarele apune
Şi razele-i se sting,
Privesc în tăcere luna
Şi ochii mi-i închid...

Deodată-mi apare chipul tău în gând
Dulce, angelic, ca prima oară,
Uşor suspin şi-ncep să plâng
Căci sufletul încet îmi moare...

Eu te aud, te văd, te simt...
Şi sper în fiecare noapte,
Din drumul tău să te întorc
Şi să te am aproape...

Îmi ridic privirea-nspre cer... O! Ce minune!
Din cer cad mii de stele...
Dar mai mare minune-ar fi
Să fii tu, înger dulce, chiar una dintre ele...

Acum stau oftând şi privesc
Aceeaşi arbori răsfiraţi,
Sub care luna ne găsea
Mereu îmbrăţişaţi...

poezie de Diana Alexandra Sima (19 mai 2010)
Adăugat de Diana Alexandra Sima
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intimă

Îţi mai aduci aminte, doamnă?
Era târziu şi era toamnă,
Şi frunzele se-nfioreau,
Şi tremurau în vântul serii
Ca nişte fluturi chinuiţi,
Ca nişte fluturi rătăciţi
Din ţările durerii.

Ţi-aduci aminte iar de seara
Şi-amurgu-acela violet,
Când toamna şi-acorda încet,
Pe frunza galbenă — chitara?
Pe lac, ce-n lună s-argintase,
Încet o lebădă trecea,
Şi pata-i albă se pierdea
În seara care se lăsase...

Şi-atunci, doar inimă şi vise,
Ne-am dus ca lebăda şi noi,
Călcând nisipul plin de foi
Sub ceaţa care-l umezise.
Aşa născut, în plină toamnă,
Amorul meu ce-nmugurea
Sub foi ce toamna-ngălbenea...
Îţi mai aduci aminte, doamnă?

poezie celebră de Cincinat Pavelescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Melancolie

Din nou privesc spre tine
Spre-al tau balcon, la doi,
Tu te gandesti la mine?
Eu ma gandesc la noi.

Si iar se face seara
Iar clipele se scurg
Si eu iti vorbesc iara
Tu oare ma asculti?

Privesc spre tine iara
Dar nu stiu unde esti
Afara este seara
Tu oare ma privesti?

Doar luna trece lina
Privind la ce afost
Iar vocea ei sublima
Imi spune: n-are rost.

poezie de Alin Micu
Adăugat de Miruna Dima
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simplitate pierdută

Soarele meu se ridică jovial
peste câmpiile pline de iarbă şi flori,
spre bucuria cerului care lăcrimează o rouă densă;
toată viaţa însetată din mine înfloreşte,
iar eu dansez fericirea supremă în iarba cu rouă.

Copilul acesta am fost eu,
am alergat desculţ pe câmpii,
am atins cu palmele mele stafii îngereşti,
iar ele mă bântuie ademenitor, în vis,
când noaptea vine.

Îmi şoptesc în urechi ritualul simplităţii:
în orice noapte senină, sub luna plină,
copile, stai întins pe spate în grădină
şi-admiră meteorii! vor trece...
sunt vise vii ce se sting în surdină, neobservate.

Simplitatea de-atunci
nu o voi mai regăsi vreodată;
voi merge pe cărări spre apus,
voi căuta cu ochii avizi în largul obscur,
în ultima clipă, un răsărit, sperând nemurirea.

Şi-n fiecare zi din câte mai sunt,
lumina cade la fel pe pământ,
doar mai mult întuneric în privirea-mi se lasă,
mai orb sunt, mai surd şi mai searbăd
şi devin mai lipsit de copilul din mine.

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străjerul vieţii... luna

De ce să pleci când n-ai habar
Că viaţa e prea dură?
De ce să pleci când e-n zadar
Pe drumul fără lună?
Căci viaţa e un sentiment
Nu e o faptă-n sine,
Iar gândurile toate reci
Le uiţi când vin la tine.

Chiar dacă sari peste greşeli
Sau treci direct prin ele
Din viaţa asta făr' de legi
Tu chiar acuma poţi să pleci,
Iar luna va rămâne.

Şi tot aşa, privind în jos
Să mergi în alte locuri
Crezi oare că e mai frumos?
Că alţi-ţi vor norocul?

Priveşte-n sus şi stai mai drept
Căci luna e deasupra
Şi lupt-acum,
Şi stai pe veci
În viaţa asta fără legi
Şi fără de nimic.

poezie de Anabella Eliza Cotovanu din Complotul simţurilor (iunie 2010)
Adăugat de Anabella Eliza Cotovanu
Comentează! | Votează! | Copiază!