Al tuturor...
El a plecat din munți ca un izvor,
Vuind impetuos, sclipind la soare,
De sus se-ntoarce, preschimbat în nor,
Cu ploaie caldă, binefăcătoare.
Dă sevă rădăcinii încordate,
Înviorează tropotul de cerbi...
Când spală colbul adunat pe ierbi
Îi curg în suflet valuri tulburate.
El nu-i numai al lui: e-al meu, al florii,
Al brazilor, al coaptelor podgorii -
Și-i totuși el, atât de neștirbit!
N-arată ce lumini în el scânteie;
Doar când se odihnește, însorit,
Fără să vrea aprinde curcubeie.
poezie celebră de Nicolae Labiș
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre încordare
- poezii despre viticultură
- poezii despre suflet
- poezii despre ploaie
- poezii despre odihnă
- poezii despre munți
- poezii despre lumină
- poezii despre flori
- poezii despre brazi
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.