Gândul de apoi

În liniştea asta eternă
ce curge ca un mir
din sicriul meu,
mă sufoc în propria mea conştiinţă
care mă judecă după criterii
dureros de pure.
Mă doare potenţialul meu neîmplinit
dar mai ales,
că nu am iubit suficient viaţa...

Mă doare că n-am trăit prezentul,
am fost o undă oscilatorie
între două limite:
trăirea într-un viitor ideal
şi retrăirea obsesivă a trecutului,
ce otravă!

Dacă n-ar fi fost timpul
prin care să-mi exprim existenţa,
cum oare aş măsura trecerea mea
în acestă lume?
Prin urmele acelea mărunte
ale paşilor mei temători,
sângerânzi în ţărâna Golgotei?
Nu există linişte în gândul acesta rece,
nici măcar alinarea că am parcurs drumul
dificil, unisens,
care duce undeva...
aduce spre singura certitudine a vieţii - mortea.

Ce greu este acum pământul
deasupra mea
şi hămesit...
si cum se mai amestecă el cu pământul meu,
luându-şi înapoi tot ce mi-a dat vreodată:
trup din ţărână am fost
şi ţărână din trup mă prefac.

Ce crini frumoşi mi-au crescut!
în parfumul lor alb de mireasă
mă descompune gândul
că niciodată
nu le-am acordat atâta iubire
ca acum,
când îşi iau seva din burta mormântului meu,
acolo unde stau înfipţi
ca nişte ţăruşe ale biruinţei
în inima unui strigoi
care a bântuit cândva pământul.

Rar,
cripta mea putrezită
zgârie ochiul câte unui trecător grăbit.
În trecerea sa se opreşte o clipă
şi holbându-se indiferent,
citeşte nişte cifre,
cifrele mele,
un interval rece, acoperit cu ceară veche,
lipsit de prefaţă,
lipsit de concluzie,
acelaşi epitaf îngroşat cu vopsea neagră
care ţine bine la timp şi la murdăreală:
'odihnă veşnică!'

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!