Odă rurală

Din valea Oltului răsare
În veşnicia neclintită
Un falnic vuiet de tractoare
Ce se prefac într-o ispită
Pe-a lumii criptă trecătoare.
E-un straşnic semn de iscusinţă
Al Oltului – râu secular,
Altare vechi în nefiinţă
Le udă toate iar şi iar...

Se naşte-n tindă o dorinţă,
Chemare straşnică, aprinsă,
E-a lumii umbră, îi o fiinţă
Prin veac trecută neînvinsă...
De poftă dealurile plâng
Şi ea se-aude an de an
La margine de crâng,
E ca un cântec de fazan
În primăvara dulce.

Timpul trăirii e magnific,
Tărâmu' acela e mirific
Şi totuşi, totul e în van
Fiindcă acolo apare JAN.
Oltean simpatic, enigmatic,
E tractorist, e şi fanatic,
Când este vesel are haz
Şi i se trage de la praz...

În timp, profundă cugetare,
În spaţiu, a Oltului strigare,
E blând şi totuşi pătimaş,
În răzbunare-i aprig tare,
Cu vorbe iuţi, otrăvitoare,
Idei abstracte radiază,
Prin ochii de oltean veghează
Cea fost şi ce o să mai fie
Şi-n jurul lui e veselie.

Călătorind prin lumea largă,
Oltean pribeag, şiret şi harnic,
Trecutul său îl tot aleargă
Şi nu îl iartă de nimic.
Chemarea aceasta îl frământă...
Ocultă, magică un pic,
Venită din trecute ere,
Îl readuce la amanta
Unde cândva a prins putere.

Se-ntoarce iarăşi fiu al ţării
Acasă, ca un val al mării,
Când se izbeşte tot de mal.
E lungă noaptea care vine
Şi luna i se pare aprinsă,
De parcă ar fi speranţe iar
S-admire zâna cea întinsă
Pe patul de mărgăritar.
Aşa se-ntoarce acasă JAN.

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!