Undeva, cândva

Ştiu că ţi-am rămas datoare
Cu o noapte de splendoare,
Cu o clipă de iubire,
Cu un vis şi-o fericire,
Cu o faptă, cu o treaptă,
Ca o victimă ce iartă,
Cu poveştile o mie,
Cu un colţ de veşnicie,
Certitudinea din pi
Şi puterea de-a iubi.

Mi-ai rămas dator cu şoapte
Şi cu liniştea din noapte,
Cu un cal înaripat,
Cu tandreţea de bărbat,
Zece porţi şi doar o cheie,
Eu desăvârşit femeie,
Ferm rebelă, vag supusă
Voluntar, deplin răpusă,
Mi-ai rămas dator cu mine
Existentă într-un sine.

Ochii tăi, două păreri
Din albastrul cer de ieri,
Braţul tău, o albă punte,
Dinspre nicăieri spre unde,
Logica raţiunii pure,
Şapte genii imature,
Tu, definitiv şi viu,
După marele pustiu
Dintr-o căutare-n spaţii,
Încurcată-n ecuaţii.

Din acest motiv, odat'
Am tânjit şi inventat,
Timpul, spre a încerca
Undeva, cândva, cumva,
În viteza ca o soartă,
Să-mi deschid în spaţii poartă,
Înflorată-mpodobită,
Dăltuită, logodită
Cu un răsărit de stea,
Cu un vis, iubirea mea.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!