Focul ...

Când Prometeu a furat focul
Cercându-şi cu zeii norocul,
Plăti tribut, mai tot ficatul,
La vulturii din tot înaltul.
Căci zeii, nemiloşi din fire,
L-au pedepsit a uneltire,
Lăsându-l pradă, strâns în lanţuri,
Ca vulturi să-şi înfrupte clonţuri.
Dus pe pământ, de când se ştie,
Poartă speranţă şi pustie,
Tăciuni, cărbuni, forţă deplină;
E fulger, trăznet şi lumină.
Din putregaiuri şi din iască,
Flăcări hulpave gura căscă
Şi pârjolesc cu nepăsare
Pădure, mirişte, hambare.
Mistuie-ncet tot putregaiul;
Scântei sar, zgândărind vătraiul,
Sau ard mocnite pe jăratec,
Trosnind însufleţit, sălbatec.
În untdelemnuri şi feştile,
Cu licăririle fragile,
În candeli arde focul sacru,
Ori în măreţul policandru.
Căldura lui e vâlvătaie;
Fierul pe nicovală-l moaie.
Arzând sub plită-n cele blide,
Îţi umple străchini cu merinde.
Sub cer ard ruguri, vreascuri, buturi,-
În sobele sărace, ciuturi,
Scăldând zănatece-n văpaie
Şi îngheţata mea odaie.
Flăcări plăpânde, jucăuşe,
Renasc din propria cenuşe,
Dansând, înalţă ochi demonic,
Prefac culori cameleonic.
Se suie sprinten către slavă,
Cu unduirea lor suavă
Şi schimbă-n fum tot ce e viaţă,
Cu mistuirea îndrăzneaţă.
Minune, zestre şi zidire,
Dumnezeiască moştenire,
În vetre sau sub pirostrie,
Va arde pentru veşnicie.

poezie de Mihaela Banu din Ne învârtim în cercul vieţii (2012)
Adăugat de Mihaela Banu
Votează! | Copiază!