Plecarea ultimului străbun
Foșnet de frunze și miros de toamnă,
Pașii urmează cărarea pustie,
Ascult pădurea ce mă cheamă solemnă,
Muntele tace, doar vântul adie...
Sunt obosit de prea multe minciuni,
În lume stăpân e doar banul,
Credința-i vândută pe slăbiciuni,
Și văd peste tot doar declinul...
Un vultur în zbor îmi spune pe nume,
Și lupul m-așteaptă la capăt,
İntrarea secretă e sus chiar pe culme,
Văd stranii fantome în treacăt...
Tăcuți mă privesc cu blândețe străbunii,
Și însuși Zamolxe-a venit,
Mă-ndrept liniștit spre poarta luminii,
Pornesc către casa din infinit...
În urmă pământul îmi plânge durerea,
Pădurea și munții mă cheamă,
Pâraiele poartă în șoaptă mâhnirea,
Și cerul se-nchide cu-o lacrimă...
Voi reveni când credința va-nvinge,
Și spiritul dac va renaște,
Când nici o ființă nu va mai plânge,
Și flori de speranță vor crește...
poezie de Crina Cosoabă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre zbor
- poezii despre tăcere
- poezii despre munți
- poezii despre vânt
- poezii despre vulturi
- poezii despre tristețe
- poezii despre toamnă
- poezii despre păduri
- poezii despre plâns
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.