Gândul, nu gândirea

Mă duc pe gănd în Univers, m-aşez pe corn în Andromaca
mă tot socot să pun de un vrej, s-aduc acasă vaca.
De unde-n gând atâta energie?
Că nu-i blindaj care să-l ţină legat de tâmplă, încătuşat.
Străbate tot, se naşte-n depărtări, sfidează timpul, te transpune
oriunde vrei şi nu apune.
Particulă elementară născută-n ciclotron uman, fără efort şi legi elucidate,
arată lumii căt de sus ne-am căţărat, în evoluţie, pe cracă.
Mă tot gândesc, şi nu e gând, căci ceasul îl tot bate, ce bob s-aleg
să nu scap vaca, ce-a inundat cu aur, Andromaca.
Se mişcă biţii prin maşini, te duc din cască-n cască,
îţi mută chipul pe Pământ, dar nu e dintrodată.
Se-npotmolesc la greu, se pierd când tună,
şi-artă timp acasă când se-adună.
Departe de-a fi gând, e imitaţia prin care
materia se scurge la mare depărtare.
Vă las un pic, mă-ntorc pe Andromaca
să stau pe corn, să nu mă uite vaca.
Si-atunci, să fie gândul, un vârf de energie, vecină cu nimicul,
ce-apare unde vrei în clipa născocirii, în zona de idei?
În minte, zice omul, concept nedesluşit, rămas să-şi spună taina,
căci timpul nu-i finit.
Bogată-i Andromaca! Acolo nu-i oţel, cel care suge aur, nu e orice...
La unii, aleşi, cu har pecetluiţi, o minte înobilată
îi pune-n dreapta cinstei, conducători de gloată.
Se bucură omenirea, cu duh îi socotesc, iar simpla lor prezenţă
pe muţi îi oblojesc.
Gând, minte, duh
nu mişcă acul la cântar, sau poate că-l adie, nu pot să am habar.
Le ducem fiecare, sunt tinere, şi-s mari şi pline de vigoare,
tot energii rîmân în ultima suflare.
Nu ştiu ce fac, rămân, migrează, dăinuiesc, este enigma vieţii
la fiinţe ce gândesc.
Aşa-mi doresc când va fi gata, să stau pe gănd în Adromaca.

poezie de Tudor Iancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!