Toiagul împlinirii

Seara avansa spre miezul nopţii,
Muza deznoda de vers proporţii,
Potrivindu-i somnului cătuşa,
Viselor, în roz, bara, rebelă, uşa,
Noaptea, înghiţind şi pomi, şi case,
pe un tron fragil şi ud urcase.

Ploaia, lăcrămând pe sticle-ncinse,
fruntea-n sângerări de dor cuprinse,
Tâmpla, legănând ninsorile grăbite,
Sprijin căuta pe gânduri înflorite,
Despicând învălmăşeala lumânării,
ruga mă urca pe scara împăcării.

Harnică, croia fusceii din cuvinte,
susţinând aripa mea fierbinte,
Iar în capul scării aştepta lumina
şi-o făptură ce-mi făcea cu mâna,
Ploaia îmi sfinţea urcuşul greu,
... stătea în faţă însuşi Dumnezeu...

Faţa albă radia a miez de pâine
şi-o blândeţe adunată din ţărâne,
Înţelept, cu graiul cumpătat,
Braţul drept toiagul său mi-a dat,
Pe care-am citit măreţu-i scris:
"Sunt alături, suflete, şi-n vis!"

Să nu plângi de-ani ce-au risipit
încrederea în omul ce-ai iubit.
Binele în fiecare suflet rostuiesc,
de greşeşte, nu pot să-l opresc
Şi-l aştept la marginea răbdării,
să-şi bea-n pace cupele iertării...

Din grija de părinte ţi-e trimisă
lumina versului cu sete-aprinsă,
Toiag ce ruinează stânci de frică,
iar sufletu-ntristat spre bucurii ridică
peste regrete, mântuirea ţi-e în scris",
atât am auzit... pleoapele cortine au închis...

... şi, zăpăcită, noaptea a căzut-n abis,
lumina m-a furat din braţele de vis,
Capu'-adormise gânduri ostoite
pe coala albă, cu poeme încolţite...
Pumnu'- încleşta în palmă, a mare drag,
Condeiul, lăsat de Dumnezeu, de împliniri, toiag...

poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!