Fecioară cu sângele-ţi verde

Prea obosit de erori şi cuvinte,
la capătul sporovăielilor mele,
cu sinele-mi suspect de tandru,
prefer, draga mea, să m-alinte,
sub clarul de sânge şi stele –
un sân de femeie – puiandru!

Şi-n ispita care mă călăreşte,
aşezată pe şeaua făr' de oblânc,
în lumina supremei speranţe,
azi, sinele meu lin îmi vorbeşte,
cu verbul acela sfios şi adânc,
transformând petalele-n gloanţe...

Aproape nimic nu-ţi vei pierde,
săvârşind păcatul acela originar,
doar inocenţa, copilo, îţi va zbura,
fecioară, cu sângele-ţi verde,
cu vise, dorinţe carnale şi har...
de nu mi te dai, un căpcăun te-o fura!

Aşadar, să întoarcem privirile-aiurea,
să conştientizăm dependenţa de flori,
să ne-mbătăm, puştoaico, teribil, de viaţă,
să ne devorăm energia, lăuntrul şi firile,
să gonim din stomac acei fluturi multicolori,
şă spunem, angelic: 'tu-i mama-i de viaţă!

poezie de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!