A noua elegie

De ce oare când e dat răspasul existenţei să-l petreci
în chipul unui laur, puţin mai întunecat
decât orice alt verde, cu vălurele
pe marginea fiecărei frunze (ca un surâs de zefir) –: de ce
eşti legat atunci să fii om,
să jinduieşti după destin, ocolind destinul?...

O, nu, nu fiindcă fericirea există,
acest pripit câştig al unei grabnice pierderi.
Nu din curiozitate, nici spre deprinderea inimii
ce s-ar afla şi în laur...

Ci fiindcă a fi aici e mult, şi, pesemne,
tot ce-i aici are trebuinţă de noi, pieritorul acesta
ce-n chip ciudat ne este hărăzit. Nouă, celor mai pieritori.
O singură dată totul, numai o dată. O dată, nu mai mult.
Şi noi, aşijderea, o singură dată. Nicicând încă o dată. Da această
o singură dată să fi fost, chiar dacă numai o dată:
pământeneşte să fi fost,
nu pare cu putinţă s-o retrăieşti din nou.

Astfel, cu toată râvna, vroim împlinirea aceasta,
vroim să o păstrăm în mâinile noastre, supusele,
în căutătura mai plină şi în inima fără grai.
Ea însăşi să devenim vroim. – Cui să o dăruim? Mai bine e
să păstrăm totul mereu... în cealaltă fiinţare,
vai, oare ce duci cu tine dincolo? Nu privirea, deprinsă-ncet
aici, nimic din ce ai dobândit aici. Nimic.
Durerile deci. Deci, înainte de toate, greul, deci
lunga-nvăţătură a iubirii, deci
ce nu încape-n cuvânt. Dar, mai târziu,
printre stele, ce însemnătate mai are aceasta:
ele sunt mai deplin, mai curând de nespus.
Neîndoios, pribeagul, la şes, chiar de pe coasta muntelui
nu coboară un pumn de pământ, nimănui cuvântător, ci
un cuvânt cucerit prin luptă,
unul pur, galbena şi azuria genţiană.
Suntem noi oare aici, ca să spunem: casă,
punte, fântână, poartă, urcior, pom, fereastră –
cel mult: coloană, turn... dar să o spunem, înţelege-mă,
aşa să o spunem, cum niciodată lucrurile,
însele, n-au năzuit să fie înlăuntrul lor. Nu-i oare din partea tăcutului pământ
ascunsă viclenie, când îi îndeamnă pe îndrăgostiţi
să se incinte, în dragostea lor, de orişice lucru?

Pragul: pentru o pereche de
îndrăgostiţi, ce-şi tocesc puţin pragul mai vechi al uşii
la rândul lor, după cei mulţi înapoi,
şi înaintea celor ce o să mai vie...,
cât e de prietenos.

Aici este vremea rostirii, aici patria ei.
Cuvântă şi recunoaşte. Mai mult ca oricând
pier lucrurile, cele menite să fie trăite de tine,
căci, ceea ce le înlocuieşte, măturându-le, este
faptul orb, fără suflet.
O săvârşire sub cruste, ce volnic crapă
de-ndată ce impulsul înăuntru slăbeşte spre a se îngrădi altcum.
Inima noastră dăinuie
între ciocane, ca limba
între dinţi, ce, împotrivă-le, totuşi
slăvitoare rămâne.

Slăveşte îngerului lumea, nu cea de nerostit, pe el
nu-l poţi ului cu simţiri grandioase; în cosmos,
unde el simte mai deplin, eşti doar un novice. De-aceea
arată-i simplitatea, care, făurită din tată în fiu,
trăieşte ca un bun al nostru, la îndemână şi în raza privirii.

Rosteşte-i lucrurile. Îl va ţintui uimirea pe loc; cum te-a oprit pe tine
împletitorul de funii la Roma, ori, pe malul Nilului, olarul.
Arată-i cât poate fi de fericit un lucru, cât de neprihănit, cât de al nostru
cum însuşi jeluitorul chin se-ntruchipează pur,
slujeşte luând chipul unui lucru, sau moare într-un lucru –, şi
dincolo de trupul viorii se pierde cu răpirea. Iată,
lucrurile-aceste trăind din petrecere, înţeleg că tu le preamăreşti;
trecătoare fiind, se încred în noi ca-ntr-un mântuitor,
în noi, cei mai trecători.
Atât e nevoie: să vroim! Lucrurile, toate, trebuiesc preschimbate
în inima nezărită, în – o, nesfârşit – în noi înşine!
Oricine, la urma urmelor, am fi noi.

Pământule, oare nu asta e voia ta: nevăzut
în noi să renaşti? – Nu-i oare visul tău
cândva să ajungi nevăzut? – Pământule! nevăzut!
Ce alt, dacă nu preschimbarea, e arzătoarea-ţi menire?
Pământule, dragule, eu o voiesc, o, crede-mă,
nu-s de folos toate primăverile tale pentru a mă câştiga,
una, ah, una singură e sângelui chiar prea mult.
Fără de nume, m-am alipit de tine din depărtări şi adâncuri.

Totdeauna dreptatea a fost de partea ta, şi sfânta-ţi simplitate
e moartea pe care poţi să te bizui.

Uite, trăiesc. Din ce anume? Nici copilăria şi nici viitorul
nu se împuţinează... Viaţa, îmbelşugat,
îmi irumpe în inimă.

poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Dan Constantinescu
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!