A noua elegie

De ce oare când e dat răspasul existenţei să-l petreci
în chipul unui laur, puţin mai întunecat
decât orice alt verde, cu vălurele
pe marginea fiecărei frunze (ca un surâs de zefir) –: de ce
eşti legat atunci să fii om,
să jinduieşti după destin, ocolind destinul?...

O, nu, nu fiindcă fericirea există,
acest pripit câştig al unei grabnice pierderi.
Nu din curiozitate, nici spre deprinderea inimii
ce s-ar afla şi în laur...

Ci fiindcă a fi aici e mult, şi, pesemne,
tot ce-i aici are trebuinţă de noi, pieritorul acesta
ce-n chip ciudat ne este hărăzit. Nouă, celor mai pieritori.
O singură dată totul, numai o dată. O dată, nu mai mult.
Şi noi, aşijderea, o singură dată. Nicicând încă o dată. Da această
o singură dată să fi fost, chiar dacă numai o dată:
pământeneşte să fi fost,
nu pare cu putinţă s-o retrăieşti din nou.

Astfel, cu toată râvna, vroim împlinirea aceasta,
vroim să o păstrăm în mâinile noastre, supusele,
în căutătura mai plină şi în inima fără grai.
Ea însăşi să devenim vroim. – Cui să o dăruim? Mai bine e
să păstrăm totul mereu... în cealaltă fiinţare,
vai, oare ce duci cu tine dincolo? Nu privirea, deprinsă-ncet
aici, nimic din ce ai dobândit aici. Nimic.
Durerile deci. Deci, înainte de toate, greul, deci
lunga-nvăţătură a iubirii, deci
ce nu încape-n cuvânt. Dar, mai târziu,
printre stele, ce însemnătate mai are aceasta:
ele sunt mai deplin, mai curând de nespus.
Neîndoios, pribeagul, la şes, chiar de pe coasta muntelui
nu coboară un pumn de pământ, nimănui cuvântător, ci
un cuvânt cucerit prin luptă,
unul pur, galbena şi azuria genţiană.
Suntem noi oare aici, ca să spunem: casă,
punte, fântână, poartă, urcior, pom, fereastră –
cel mult: coloană, turn... dar să o spunem, înţelege-mă,
aşa să o spunem, cum niciodată lucrurile,
însele, n-au năzuit să fie înlăuntrul lor. Nu-i oare din partea tăcutului pământ
ascunsă viclenie, când îi îndeamnă pe îndrăgostiţi
să se incinte, în dragostea lor, de orişice lucru?

Pragul: pentru o pereche de
îndrăgostiţi, ce-şi tocesc puţin pragul mai vechi al uşii
la rândul lor, după cei mulţi înapoi,
şi înaintea celor ce o să mai vie...,
cât e de prietenos.

Aici este vremea rostirii, aici patria ei.
Cuvântă şi recunoaşte. Mai mult ca oricând
pier lucrurile, cele menite să fie trăite de tine,
căci, ceea ce le înlocuieşte, măturându-le, este
faptul orb, fără suflet.
O săvârşire sub cruste, ce volnic crapă
de-ndată ce impulsul înăuntru slăbeşte spre a se îngrădi altcum.
Inima noastră dăinuie
între ciocane, ca limba
între dinţi, ce, împotrivă-le, totuşi
slăvitoare rămâne.

Slăveşte îngerului lumea, nu cea de nerostit, pe el
nu-l poţi ului cu simţiri grandioase; în cosmos,
unde el simte mai deplin, eşti doar un novice. De-aceea
arată-i simplitatea, care, făurită din tată în fiu,
trăieşte ca un bun al nostru, la îndemână şi în raza privirii.

Rosteşte-i lucrurile. Îl va ţintui uimirea pe loc; cum te-a oprit pe tine
împletitorul de funii la Roma, ori, pe malul Nilului, olarul.
Arată-i cât poate fi de fericit un lucru, cât de neprihănit, cât de al nostru
cum însuşi jeluitorul chin se-ntruchipează pur,
slujeşte luând chipul unui lucru, sau moare într-un lucru –, şi
dincolo de trupul viorii se pierde cu răpirea. Iată,
lucrurile-aceste trăind din petrecere, înţeleg că tu le preamăreşti;
trecătoare fiind, se încred în noi ca-ntr-un mântuitor,
în noi, cei mai trecători.
Atât e nevoie: să vroim! Lucrurile, toate, trebuiesc preschimbate
în inima nezărită, în – o, nesfârşit – în noi înşine!
Oricine, la urma urmelor, am fi noi.

Pământule, oare nu asta e voia ta: nevăzut
în noi să renaşti? – Nu-i oare visul tău
cândva să ajungi nevăzut? – Pământule! nevăzut!
Ce alt, dacă nu preschimbarea, e arzătoarea-ţi menire?
Pământule, dragule, eu o voiesc, o, crede-mă,
nu-s de folos toate primăverile tale pentru a mă câştiga,
una, ah, una singură e sângelui chiar prea mult.
Fără de nume, m-am alipit de tine din depărtări şi adâncuri.

Totdeauna dreptatea a fost de partea ta, şi sfânta-ţi simplitate
e moartea pe care poţi să te bizui.

Uite, trăiesc. Din ce anume? Nici copilăria şi nici viitorul
nu se împuţinează... Viaţa, îmbelşugat,
îmi irumpe în inimă.

poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Dan Constantinescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În numele fiului

O singură dată, fiule, numai
o singură dată ai fost printre noi
dar prin singura ta viaţă ne-ai învăţat
cât de sterilă ne-ar fi existenţa
fără căutarea locului în care
singurătatea e sfântă în eu.

O singură dată, fiule, numai
o singură dată ai fost printre noi
dar prin singura ta viaţă ne-ai învăţat
să iubim iubirea mult, într-atât de mult
încât să o uităm crezând-o doar
felul cel mai firesc de-a fi al lui eu.

poezie de Carmen Ciornea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Deci, Nis... Spune-mi mai bine ce mi-ai adus?
Nistor: Păi, nu prea mult, Piticot, că n-am avut ce... Doar o carte şi o felicitare, pe care m-am străduit să scriu cât mai frumos. Sper să descifrezi ce-am înşirat pe acolo.
Maria: O să mă străduiesc să înţeleg ce-ai scris, vreau să ştiu. Şi... O carte?! Foarte interesant.
Nistor: Nu e una dintre cele din biblioteca navei noastre; ştiu că pe acelea le-ai citit deja pe toate. Aşa că ţi-am adus una de-a mea, de la mine, de prin lucrurile mele şi se axează pe teme geografice, deci, nu ştiu cât de mult o să-ţi placă, dar n-am găsit altceva.
Maria: Nu-ţi face griji, e perfectă! Geografie... O să-mi placă.
Nistor: Bine. Fie, uite, recunosc, mai aveam ceva pentru tine, dar... Cum era vorba despre o ciocolată mare, n-am putut să-i rezist pe drum, până aici şi... Uite, îmi pare rău, asta-i tot ce mi-a rămas din ea; doar ambalajul.
Maria: Hmm?! Nu face nimic, Nis. Te înţeleg. Şi apreciez faptul că mi-ai spus totuşi, n-ai ascuns acest lucru. Dar ce idee năstruşnică şi pe tine, Nis; să încerci să-mi aduci o ciocolată!? Nu-ţi închipuiai că n-o să poţi rezista pe drum, fără s-o consumi pe toată până aici?!
Nistor: Regret, dar măcar am încercat. Apropo, nu aveţi nimic dulce de ronţăit pe aici? Mie mi s-au cam sfârşit rezervele.
Maria: Ah, da... Serveşte-te, te rog! Şi scuză-mă că nu te-am servit până acum.
Nistor: Nu-i nici o problemă, micuţo, dar... Te aştepţi cumva să iau doar o singură bomboană, sau îmi dai mie toată cutia?
Maria: Ah... După ce ia şi Luci măcar o bomboană, poţi păstra tu restul.
Nistor: Ei, hai, glumeam doar.
Maria: Dar eu vorbeam serios. Foarte serios!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scopul pentru care eşti aici se află plantat în fiecare moment al vieţii tale. Pentru a-l descoperi trebuie efectiv să fii conştient de acel moment. Prezent. Aici. Astfel recunoaşterea fiinţei tale va începe să curgă de la sine, iar scopul va înflori din ce în ce mai puternic. Secole de-a rândul ne-am uitat mult prea mult în cărţi religioase şi mult prea puţin în noi, iar rezultatele le putem vedea cu ochiul liber pe această planetă. Suntem pregătiţi să privim în noi înşine. Suntem cu adevărat pregătiţi să ne ridicam în picioare şi să ne exprimam adevărul ce curge direct din esenţa noastră. Avem nevoie de încredere pentru a face asta, claritate şi iubire pentru a face asta. Vestea bună este că toate astea se află deja în noi. Dovada cea mai clară este că de fiecare dată când le-am trăit ele s-au născut din noi.

citat din Marius Chirilă
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A doua elegie

Orice înger e înspăimântător. Şi totuşi, vai mie,
vă invoc pe voi toţi, păsări aproape ucigătoare
ale sufletului, şi ştiu cum sunteţi.
Unde sunt vremurile lui Tobie, când unul din cei mai strălucitori stătea în pragul uşii rustice,
puţin travestit, cum se cuvine la drum, şi nu aşa de cumplit,
(un tânăr şi el uitându-se curios la celălalt tânăr). Dacă arhanghelul acum ar ieşi,
primejdios dintre stele, numai c-un pas, în jos, către noi,
cutremurător ne-ar bătea inima. Cine sunteţi?

Fericiţi ai vremii dintâi, răsfăţaţi ai Firii,
trăsături din înalt, creste din zori
ale oricărei creaţii, polen al înfloritei dumnezeiri,
articulaţii de lumină, trecători, trepte, tronuri,
spaţii formate din esenţe, scuturi de dragoste, tumulturi
ale simţirii în extaz furtunos şi, deodată, numai
oglinzi care răspândesc din belşug propria lor frumuseţe
ca s-o creeze din nou în propriile lor feţe.

Noi tot ce simţim împrăştiem; ah, noi
ne exalăm şi pierim; din văpaie-n văpaie
dăm tot mai slabă mireasmă. Ne spune cineva:
da, îmi intri în sânge, camera asta, primăvara
se umplu de tine... Zadarnic însă, nu ne poate păstra,
dispărem în el şi în preajma lui. Dar ei, care-s frumoşi,
o! cine poate să-i păstreze? Necontenit pe faţa lor
aparenţa se-nalţă şi piere. Ca roua dimineaţa, din iarbă,
ce-i al nostru se ridică din noi, precum căldura dintr-o
mâncare fierbinte. O! zâmbet, încotro? Şi privirea care se-nalţă:
nou şi cald val care zvâcneşte din inimă –;
vai mie: totuşi, aceasta suntem. Universul în care
ne mistuim păstrează mireasma noastră? Îngerii oare
nu iau într-adevăr decât ce este al lor, propriul lor suflu,
sau, poate, uneori, ca din greşeală, ceva din ce suntem
se află în suflul lor? Suntem noi oare amestecaţi
în trăsăturile lor măcar atâta cât nelămurirea
pe feţele femeilor însărcinate? Ei nici nu ştiu aceasta
în vâltoarea-ntoarcerii în ei înşişi. (Cum ar putea s-o ştie?)

Îndrăgostiţii, dacă ar înţelege, ar putea să vorbească
ciudat în aerul nopţii. Fiindcă se pare că totul
ne ascunde. Uite, copacii, există; casele
în care locuim au rămas aceleaşi. Numai noi
trecem pe lângă toate ca un schimb aerian.
Şi totul se uneşte ca să ne împrejmuie cu tăcere,
pe jumătate de ruşine, poate, pe jumătate dintr-o adâncă speranţă.

Îndrăgostiţilor, voi unul în altul mulţumiţi,
pe voi vă întreb ce suntem. Vă cuprindeţi. Aveţi vreo dovadă?
Iată mie mi se întâmplă că mâinile mele
se cunosc una pe alta sau că faţa mea veştejită
în ele se cruţă. Aceasta însă dă prilejul să mă simt oarecum
pe mine însumi. Cine totuşi, numai pentru atâta, ar îndrăzni să fie?
Voi însă, care sporiţi fiecare în extazul celuilalt, până când,
dominat, celălalt vă imploră: destul! voi care fiecare în mâinile celuilalt
vă-mbelşugaţi tot mai mult ca un an de podgorii;
voi care uneori nu mai existaţi numai pentru că celălalt
vă întrece cu totul; pe voi vă întreb ce suntem. Ştiu
că în atingerea voastră fericirea e atât de mare
pentru că dezmierdarea ţine pe loc,
pentru că locul pe care dragostea voastră-l cuprinde
nu piere; pentru că simţiţi acolo durata
pură. De-aceea îmbrăţişarea vi se pare o promisiune
de eternitate. Şi totuşi, atunci când v-aţi învins spaima
primelor priviri şi aşteptarea nostalgică la fereastră
şi prima plimbare împreună, o dată, prin grădină:
Îndrăgostiţi, mai sunteţi voi oare? Când unul în altul
vă duceţi unul pe altul la buze şi beţi–: băutură la băutură,
o! cât de ciudat băutorul se desparte de faptă.

N-aţi văzut cu mirare pe câte-o stelă antică prudenţa
gestului uman? Iubirea şi despărţirea nu erau oare
atât de uşoare puse pe umeri, parc-ar fi fost din altă
materie făcute decât sunt la noi? Aduceţi-vă aminte
de mâinile care atârnă fără s-apese, deşi e putere în trupuri.
Aceşti stăpâni pe ei înşişi ştiau şi-şi spuneau: atâta numai
e-ntinderea noastră; atâta-i al nostru, să ne atingem aşa.
Zeii ne strâng mai tare. Dar numai zeii pot asta.

Dac-am putea şi noi să găsim o curată, îngustă, trainică
parte de substanţă umană, o fâşie de pământ fecund care să fie
a noastră, între fluviu şi stâncă. Fiindcă propria noastră
inimă ne depăşeşte mereu ca şi ei. Şi nu mai putem
s-o privim în imagini care o domolesc, şi nici
în trupuri zeieşti în care se potoleşte, sporind.

poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stela: Stai liniştit! Chiar dacă vorbim, te rog să nu-mi dereglezi aparatura.
Lucian: Îmi pare rău, nu mi-am dat seama... Dar cum poţi spune una ca asta? Evident că nu acesta este motivul pentru care s-a apropiat de tine. Şi de ce crezi că n-ar avea pe cine altcineva să aleagă? Blonda, hai să spunem, iese din discuţie acum, nu mai este liberă, dar pe tot parcursul călătoriei până aici a fost mereu liberă, deci, dacă ar fi avut de gând să se apropie de ea, nu văd ce anume l-ar fi reţinut. În plus, încă mai e Lia, care e şi ea liberă, la fel ca şi tine, apoi Ly, care, s-o spunem drept, e foarte atrăgătoare. De altfel, ar mai fi Sonya, cât şi o mulţime de alte fete de aici, de pe Proxima, care de care mai frumoase, deci, ar fi avut totuşi de unde alege.
Stela: Poate, Luci. Dar să le luăm pe rând. Maria sigur nu mai poate intra în discuţie acum, Lia are o fire aparte, retrasă, distantă, rece, dificilă, Alex n-ar fi reuşit niciodată să se apropie de ea, iar în ceea ce o priveşte pe Ly, ea e de mult în vizorul campionului, iar Alex n-ar fi în stare să-i facă una ca asta mai tânărului nostru coleg, adică să se pună între el şi Ly. Cât despre Sonya şi celelalte fete de pe planeta Proxima, or fi ele într-adevăr frumoase, dar nu l-aş vedea pe Alex, sau pe vreunul, oricare dintre voi, îndrăgostit de o fată de pe o altă planetă.
Lucian: Păi, doctore, ar fi deja Mihai; doar ce ai zis că el şi Ly...
Stela: Cu Ly e cu totul altceva.
Lucian: Altceva?! Ce altceva?! E sau nu de pe Proxima? Din câte ştiu eu, e chiar fiica domnului To Kuny, conducătorul local, deci, despre ce altceva ar putea fi vorba?
Stela: Ai, dreptate, dar Ly... Nu ştiu, parcă e altfel, am această ciudată senzaţie; ori poate doar din cauză că ne-am obişnuit noi cu ea...
Lucian: Chiar că e o senzaţie ciudată, doctore.
Stela: Să lăsăm asta.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între timp, Lia ajunse în dreptul uşii cabinetului ei de psihiatrie şi psihologie, unde îşi desfăşurase activitatea până atunci. Deschise uşa şi intră nestingherită. Privi interiorul cu nostalgie; cel puţin un an din viaţa ei şi-l petrecuse mai mult aici, încercând să îndrepte ceva în viaţa unora dintre pacienţii ei, care, mai mult sau mai puţin din vina lor, porniseră pe un drum greşit. În curând ea va pleca departe. Şi ce se va întâmpla cu cei de care se ocupase? Nici unul nu-i era indiferent, legase cu fiecare o stranie prietenie; îi considera apropiaţi ei, deci nu-i putea lăsa dintr-o dată în voia soartei, nu-i putea abandona fără a se interesa măcar cine o va înlocui. Decise deci să se ocupe de acest aspect.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Totuşi, mă ierţi, cu adevărat?
Lucian: Sigur! N-ai înţeles încă? Te-am iertat deci, deşi ceea ce ai spus rămâne, nimic nu poate schimba acest lucru şi sper să înţelegi că m-a durut foarte mult. Încă mă doare, dar nu contează. Nu vreau să mă mai gândesc. Ce-a fost, a fost, trebuie să uităm. Timpul merge înainte, nu se opreşte-n loc, iar înapoi nu se întoarce. Trebuie să privim spre ce va fi de acum încolo.
Lia: Şi ce va fi? Vei reveni acum printre noi?
Lucian: Aşa, brusc?! Uff... Nu se poate. Mi-e greu, dar am să în-cerc. Cred că da, voi reveni în cele din urmă. De ajuns cu separările inutile! După şase luni, m-am săturat de singurătate!
Lia: Deci, chiar nu eşti supărat, deloc?
Lucian: Nu! Şi te rog să nu mai vorbim despre asta. Eu sunt dispus să uit totul. De fapt, am şi uitat deja. Putem pretinde că nu s-a întâmplat nimic, niciodată. Te-aş ruga să gândeşti şi tu la fel. Să ştergem totul cu buretele. S-o luăm de la început.
Lia: Am să încerc, dar nu-i aşa uşor. Rămân cele şase luni, care nu pot fi şterse cu buretele; e jumătate din perioada care a fost stabilită pentru această misiune pe planeta Proxima... În orice caz, îţi mulţumesc. Acum pot fi liniştită, dacă ştiu de la tine că m-ai iertat. Înseamnă foarte mult pentru mine. Dar eşti sigur că...
Lucian: Da, sunt foarte sigur. Te rog încă o dată, nu vreau să vorbim despre asta! Dacă tot ai venit până aici, să vorbim despre altceva, orice altceva. Ar fi mult mai plăcut.
Lia: Bine. Doream doar să mă asigur...
Lucian: Poţi fi foarte sigură! Te rog...
Lia: Da, bine. Am înţeles. Nu mai vorbim despre asta, pentru că nu-ţi face plăcere. Nici mie.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine sunt Eu???....

Sunt oare Eu... cel care vreau???
Am un soare la degetul meu???
Avem noi în noi
Mai multe firi de care nu ştim nici noi

Întâlnim oameni şi lucruri noi
Atât de plini.... Atât de goi
Aruncăm la gunoi
Cele murdare cu noroi

Ne batem cu pumnul în piept ca nişte eroi
Ne naştem... şi murim... în noi
Venim pe pământ o singură dată
Să ne facem o soartă

Bătem la câte o poartă
Şi se deschide câte o dată
Auzim şi spunem cuvântul IARTĂ
Dorim să iubim... să fim iubiţi... viaţa toată

Dar iată că nu moda e ceva perfect
Direct sau indirect... totul are efect
Timpul este trecător
Dator să fii omule, ce eşti muritor

Să fii cu toţii iubitor
Să te porţi omeneşte
Tu te fereşte a fi de vise ucigător
Omule... să fii... de tot şi toate iubitor

poezie de Florin Găman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În afara religiei pe care ai învăţat-o de mic de unde mai ştii că eşti desprins de Dumnezeu? Dacă Dumnezeu este propria ta Inimă, cum si unde te-ai desprins de ea? Dumnezeu este veşnic Aici, iar acest Aici e la fel, fie că eşti în cea mai pioasă mănăstire, fie că eşti în cea mai desfrânat bordel sau crâşmă. Cum de nu poţi vedea asta şi la ce bun să cauţi un Dumnezeu căruia îi e frică sau scârbă de lume şi se ascunde în răceala unei biserici? Unde şi cum Iisus a predicat într-o biserică? Oare nu cumva când a spus: "Eu şi Tatăl Una suntem!" a făcut-o sub cerul liber? Asta este adevărata biserică! Biserica a devenit o afacere şi nu o cale spre mântuire! Dacă trebuie să mergi la biserică pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu, nu o să-l cunoşti niciodată! Tot ceea ce vei cunoaşte vor fi veşnicele dogme ale separării, veşnica lor pomenire! Dumnezeu este mai aproape decât următoarea respiraţie şi infinit mai aproape decât primul/următorul gând. Ai fi în stare să baţi mătănii la toate bisericile acestei lumi, simple clădiri din lemn sau din piatră care găzduiesc separarea. Dar Adevărata biserică este propria ta inimă, este chiar faptul tău de A FI, a fiinţa fără gânduri, Aici oare când ai să mergi?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Ştii, anul trecut aveai o părere total diferită despre mine. Aş vrea ca lucrurile să fie din nou la fel ca atunci.
Ly: Da, dar ştii că nu mai pot fi la fel ca atunci!
Lucian: Ştiu... Ia loc, te rog! Şi relaxează-te! N-am să te mănânc, pe cuvânt! Serios, nu sunt chiar un monstru... Nu mă privi atât de speriată; n-am de gând să-ţi fac absolut nimic! Nici să te sărut. Promit! Jur! Ce vrei mai mult de atât de la mine?
Ly: De ce-aş avea încredere în tine?
Lucian: De ce n-ai avea?! Ţi-am dat vreodată vreun motiv?
Ly: Da, mi-ai dat, atunci...
Lucian: Ah, atunci... Ştiu, am fost un dobitoc! Şi-mi cer mii de scuze faţă de tine, Ly, pentru acel gest necugetat! Chiar nu mă poţi ierta? Nu poţi trece peste ceea ce s-a întâmplat atunci? Te rog, din nou...
Ly: Nu ştiu... Nu ştiu ce să mai cred despre tine, Lucian! După ce te-am văzut la supercomputer, de ziua mamei tale... Mă derutezi continuu!
Lucian: Sunt un ciudat...
Ly: Nu chiar un ciudat. Şi totuşi, ce făceai pe aici?
Lucian: Nimic deosebit. Înainte de a intra tu, de abia sosisem şi... Răsfoiam puţin albumul cu fotografii al Liei.
Ly: N-ar trebui să umbli prin lucrurile ei, dacă ea nu este aici.
Lucian: Ştiu foarte bine asta, dar tocmai am stabilit că sunt un ciudat, deci, nu mă comport normal... Crezi că am greşit chiar atât de mult, dacă i-am răsfoit puţin albumul?
Ly: Nu, probabil că nu. Ştii, de fapt, cred că aş vrea să-l văd şi eu, pentru că ea nu mi l-a arătat niciodată. Crezi că s-ar supăra dacă voi arunca şi eu o privire?
Lucian: Nu, n-ar avea de ce.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihai: Serios?! Chiar eşti aşa? Tu, Luci?!
Lucian: Da; ce-ţi închipui?! Că aş fi un tip insensibil? Te rog, Mihai, nu începe şi tu cu astfel de suspiciuni, în ceea ce mă priveşte... Despre tine ştiu foarte bine că eşti emotiv din fire, dar, uite... Îţi mărturisesc că şi mie mi-a fost foarte greu la început, până m-am obişnuit cu ideea. Primii ani mi s-au părut un chin greu de suportat, un adevărat calvar, chiar dacă nu dădeam de înţeles acest lucru. N-aş vrea să trec din nou prin toate astea; sincer, n-aş putea suporta, m-ar afecta prea mult. Presupun că la fel ar păţi şi ceilalţi. Ce fel de echipaj am mai fi în acest caz?! Vezi, astea ar fi motivele mele, doar unele dintre ele, pentru care nu sunt de acord cu această acţiune.
Mihai: Te înţeleg... Şi-ţi dau dreptate. Nici eu nu eram foarte convins că ar fi bine să iau totuşi legătura cu cei de acasă, dar simţeam nevoia să fac acest lucru. Poate că a fost mai bine că nu erau acasă şi astfel n-am vorbit cu ei. Nu ştiu ce-aş fi simţit dacă i-aş fi văzut sau aş fi stat de vorbă cu ei. Dar aşa, m-am liniştit. Văzând totul în ordine acasă, mi-am dat seama că sunt teferi, că viaţa şi-a urmat cursul şi pentru ei, a mers înainte chiar şi în lipsa noastră; s-au obişnuit cu ideea. În plus, n-ar fi corect nici faţă de ei, să apărem aşa, deodată, în viaţa lor, după ce, în toţi aceşti ani s-au străduit să se descurce fără noi, iar apoi, când vom părăsi Proxima, să dispărem din nou, la fel de brusc, pentru o altă perioadă de timp, destul de lungă. Ar suferi şi ei prea mult. De asta nu trebuie să-i învăţăm din nou cu prezenţa noastră. Ar fi prea greu de suportat, atât pentru ei, cât şi pentru noi.
Lucian: Mda... Iată, ai găsit un alt motiv bun pentru a nu lua legătura cu ei. Nu mă gândisem la asta! Ca să vezi, cât de egoist am putut fi... Mă gândeam doar la suferinţa noastră, nu şi la a lor, de parcă ei nu ar putea trece prin aceleaşi stări sufleteşti ca şi noi...
Mihai: Asta nu înseamnă că ai fost egoist. Ai omis doar, dar nu intenţionat.
Lucian: Da, nu intenţionat, sper... Poate doar din cauză că mă concentrez prea mult asupra problemelor noastre. Uit că şi alţii le-ar putea avea, la fel ca noi.
Mihai: E normal, doar tu eşti comandantul, deci, e normal să te preocupe mai mult problemele noastre.
Lucian: Mda, poate...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai o dată

Evrei 9:27
Oamenilor le e rânduit
Să moară numai o dată
Tatăl cum a hotărât
Dar urmează o judecată

Căci o viaţă omul are
S-o trăiască pe pământ
De Domnul în ascultare
Şi al vieţii Cuvânt Sfânt

Aceasta dar ni s-a dat
Iată pentru omenire
S-avem sufletul curat
Parte având de mântuire

Căci iată numai o dată
Oamenii sunt rânduiţi
A trăi aici să poată
De Domnul spre fi primiţi

Ori respinşi din neascultare
De Cuvântul Celui Sfânt
Căci în suflet nu se are
Dragostea pentru Cuvânt

Doar o singură viaţă
Omul iată aici are
Chiar dacă el îşi înalţă
Fiinţa-n binecuvântare

El în firea pământească
Altul nu va mai trăi
Ci în cea duhovnicească
Domnul de va hotărî

Căci Domnul Isus Hristos
Stăpâni-va-ntreg pământul
Când domi-va aici jos
Să-mplinească tot Cuvântul

Fiinţele duhovniceşti
Toate atunci din omenire
Cu armuri vii şi cereşti
Vor avea-o cerească fire

Nu ca oameni pe pământ
Ci ca îngeri o să fie
Dup-al Domnului Cuvânt
În Noua Împărăţie

Oamenii ce-or să trăiască
Ca şi oameni pe pământ
Vor avea copii să-i crească
Dup-al Domnului Cuvânt

Însă cei din noua fire
Ce-au fost iată mântuiţi
Vor trăi-n neprihănire
Ca şi îngerii cei sfinţi

Domnul toate-a râţnduit
Şi iubirea şi lumina
Pentru omul mântuit
Ce-l slujeşte-ntodeauna
08-10-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Un moment! Vrei să spui că toate aceste plante existente aici, nu au în structura lor celulară acizii nucleici?
Dick: Exact. Nu au ADN, nici ARN.
Lucian: Dar asta e imposibil! ADN-ul este esenţa tuturor organismelor vii.
Dick: Aşa o fi pe Pământ, dar nu şi aici, Lucian. Toate aceste plante obţinute de noi pe căi artificiale nu au ADN, dar ele există. La fel se întâmplă şi-n cazul animalelor şi pomilor din pădurea artificială.
Lucian: Asta nu se poate! Fără molecula de ADN, acestea nu pot exista; e de neconceput să poată exista plante fără ADN. Ce să mai spunem despre animale? Animale, fiinţe vii, fără ADN?!
Dick: Nu au ADN, Lucian! Dacă ar avea, n-ar mai fi deloc artificiale, chiar dacă ar fi create de noi, în laboratoare. Ar fi naturale, reale, normale, sau cum să mă exprim ca să înţelegeţi mai bine? Dar nu au ADN, deci sunt artificiale; n-am avut de unde să procurăm ADN-ul lor. Poate mai mult din cauza asta putem afirma că ar fi artificiale, nu în sensul că ar fi de plastic, iluzii, holograme sau altceva de genul acesta.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet în spaţiu

Aici sunt, aici, eu ce-am fost smuls,
şi mă clatin.
Oare cutez? Mă arunc?

Mulţi au fost cei destoinici
acolo unde zoream. Dar acum
unde şi cei mai mici stăpânesc până la capăt,
muţi înaintea lucrării măiastre –:
Oare cutez? Mă arunc?

E drept c-am îndurat nopţi, din stânjenitul meu
trup; da, prieteni făcusem
din el, pământeanul, şi nemărginirea;
se revărsa,
suspinând, inima-i ce-o înălţăm
fără podoabe.

Dar acum, cui să arăt
că eu sunt doar suflet? Pe cine
uimeşte?
Deodată să fiu cel veşnic,
să nu mai fiu supus contradicţiei, să nu mai fiu
cel ce alină; să nu mai fiu părtaş decât
cu cerul.

Cu greu încă tainic;
căci între toate deschisele
taine, una
înfricoşată.

O, cum se-ntrepătrund îmbrăţişările mari. Care
o să mă prindă, care o să mă dea mai departe,
pe mine cel ce stângaci
îmbrăţişează?

Sau am uitat şi-s in stare?
Uitat-am zbuciumul istovitor
al celor greu iubitori? Uimit
m-arunc spre înalt şi-s în stare?

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Desăvârşite, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu trebuie să fie Dumnezeul tuturor religiilor şi a tuturor oamenilor, El nu poate fi un "Dumnezeu" al separării, al raiului şi iadului. Însăşi UBICUITATEA LUI contrazice existenţa iadului. Fiind Totul Din Întreg, deci fiind pretutindeni EL nu poate fi mai mult într-o floare şi mai puţin într-un vierme, nu poate fi mai mult în credincios şi mai puţin în păcătos, nu poate fi mai mult în Hristos şi mai puţin în tine. TOT CEEA CE CREZI CĂ ŞTII DESPRE DUMBEZEU, ştii de la separare sau gând/minte, dar Dumnezeu nu se poate lepăda/desprinde de tine după cum tu nu te poţi lepăda/desprinde de EL. Dumnezeu, Viaţa sau faptul tău de "A-Fi" sunt una şi orice ar fi, chiar şi moartea de ar veni tu trebuie să Fii, nu-i aşa? Chiar şi când crezi că nu eşti tu tot eşti - noaptea în somnul profund, leşin, moarte - faptul tău de "A-Fi" se topeşte natural în Dumnezeu cel veşnic, dincolo de manifestare şi nemanifestare. Contemplă asta!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Bine, bine... Deci, rămăsesem singur în navă, iar în final, plictisit de atâta singurătate, am decis să ies în oraş, deşi cred că aş fi procedat mult mai bine dacă aş fi rămas în continuare liniştit în navă. Pentru că, ajuns aici, evident, am căutat-o pe Lia, însă la uşa camerei ei se afla deja Sid. Ea l-a întâmpinat zâmbitoare şi l-a invitat să intre. Însă nu au stat mult înăuntru. Iar când au ieşit, ea l-a luat de mână, ba l-a şi sărutat, deşi, e adevărat că numai pe obraz.
Maria: Deci, asta-i tot?! Doar pentru atât eşti tu atât de trist?
Lucian: Păi, ţi se pare puţin?
Maria: Sigur! Cine ştie ce au discutat ei doi în cameră, deci, l-a sărutat pe obraz în semn de recunoştinţă. Şi eu aş fi procedat la fel în locul ei, chiar dacă Nick ar fi fost de faţă în acel moment.
Lucian: Chiar ai fi procedat astfel? Şi?!
Maria: Şi nimic! Nick trebuie să înţeleagă că aşa sunt eu, am o fire năvalnică, deci, nu are motive să fie gelos, iar el este soţul meu; cât despre tine, tu ce motive ai? Să vedem! De moment ce presupun că încă nu i-ai spus nimic Liei...
Lucian: Nu, nu i-am spus nimic.
Maria: Luci, te bat! Când ai de gând să-i spui?
Lucian: Nu ştiu, blondo...
Maria: Păi, vezi?! Atunci, ce pretenţii mai ai?! Cât despre faptul că ea l-a luat de mână, nu văd nimic rău nici în asta! Şi eu te-am luat pe tine acum, nu de mână, ci de braţ, până am ajuns aici, în părculeţ.
Lucian: Serios?! Chiar m-ai luat pe mine de braţ? Tu?!
Maria: Da, pentru că te opreai după fiecare doi-trei paşi.
Lucian: Ciudat, nu-mi amintesc partea asta!
Maria: Păi, parcă erai în transă...
Lucian: Bine, e posibil să mă fi luat de braţ... Dar vezi, eu m-am plimbat de multe ori cu ea, însă numai o singură dată am luat-o de mână, iar atunci i-am cerut voie. Şi nu cred că Sid a procedat astfel. De fapt, el sigur nu i-a cerut voie, pentru că ea l-a luat pe el de mână!
Maria: Zău, Luci, te legi de orice amănunt, cât de minor ar fi el... Serios, n-ai motive să te porţi astfel!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destin

Deşi, spun unii, el a fost tiranul
ce ne-a robit o viaţă cu dictatura sa,
azi, când totul s-a sfârţit, oare sistemul
e diferit de celalalt... sau tot asa-i?
Ieri, nici nu aveai voie gura s-o deschizi
cenzurat erai întreaga lume-o stie,
azi poţi vorbi, poţi face orice să te extinzi
Dar vai, e ca glasul ce se stinge în pustie!
Totul relativ e mi se pare,
cu mic, cu mare, încercăm să ne minţim,
căci asta este lumea noastră cea reală-n care,
vrem să trăim, să fim, să dăinuim!
Că din pământ noi suntem şi în pământ vom fi,
mereu de-acum-nainte şi-aşa până-n târziu,
atât ne-a mai rămas în lumea asta rece,
doar, să murim încet făr` de lumini la crestet!
Toţi avem o soartă şi un destin de urmat,
aici cei mici şi neinsemnaţi vom face cea mai rămas,
să-nchidem ochii brusc, mulţumiţi să fim de noi,
că am scăpat de chin şi am scăpat de voi,
de cei ce fac destinul acesta blestemat
Ce e atât de negru şi greu de urmat!
Dar vina toata o poartă, ei corbi cu negre pene
Ce ne mănâncă trupul şi sufletul ni-l piere!
Dar, cine-s oare corbii cei negri şi uraţi,
nu-s oare comuniştii şi noii lor recruti?!?
Ce se numesc acu` politicieni şi senatori,
dar e sunt ucigaşii care-au lovit în noi!
În mintea lor stă gândul cel putred şi-mpuţit,
să suportăm noi birul pe care l-au impus,
s-avem pe noi povara ce ne-a robit de ani
şi care din pacate, va ţine zeci de ani!
Dar, nu putem noi oare de boală sa scăpam?!?
Nu cred, deşi aş vrea să sper,
dar asta este soarta ce-o avem de urmat,
drumul îngust cu piedici... destin, de alţii dat!

poezie de Vasile Paul Maxim din nu a apărut (1996)
Adăugat de Vasile Paul Maxim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era... toamnă

Era toamnă,,, ploua iubire", era frig, era şi soare,
era toamnă târzie,,, noiembre", era târziu, eram
Eu, erai şi Tu, suntem şi acum tot Noi,,, rătăciţi"
prin cărţi, rătăciţi de Noi, Noi ne suntem... noi!

Noi ne suntem...,, nimănui ", Noi ne scriem
,, încrucişat ", Noi, doi poli opuşi, Noi ne atragem
în opus, Noi... ce dor mi-e de ochii tăi, nu mai
zic de trupul tău ori de sânul dezgolit, nu mai...

Aş rupe din Cer o Stea, o cometă, o,, Stea
căzătoare", aş... ţi-aş... Eu ţi-aş pune Luna la
picioare, chiar şi tâmpla mea, te-aş înveli...
cuprinde, cu Calea Lactee, of cât te mai iubesc!

Ce păcat... ce Om fără de tine, sunt pierdut în
ochii tăi, sumt prea,, mort" şi moartea mi-e prea
vie, îţi aminteşti... prima întâlnire..., candela
arzând a vie", parcă... mi-e ruşine că sunt Om!

Cum e cu putinţă, ca un Zeu şi o Zeiţă... să se
rătăcească-o clipă pe un... anotimp de toamnă,
of ce... toamnă mi-e de tine, of ce dor mai naşti
în mine, sincer... mi-e ruşine şi mă doare!

Of... să blestem ori să ucid... nimeni nu mi te
poate aduce 'n cale, vino Tu de bună voie,
nimeni nu are răspuns, nici nu 'ntreb, nici nu
cerşesc, oare de ce te mai Te iubesc, oare...

Ce să-ţi spun când viaţa mi-e doar clipă, ce să-ţi
spun... aripa mea lipsă, parcă.... iar mă simt a
Om, iar mă dor şi iar nu... nu mor, sunt... al tău
şi chiar mă dor, Tu mă dori, durerea mea, Eu...

Eu sunt calauza Ta, parcă Lumea asta nu-i a
noastră, normal... Noi şi Lumea lor... Noi
cei,, puşi de o parte", Noi şi Lumea lor, unde o
să ajungem, nici pribegi, nici călători, oare...

Da... ziua de mâine, o să-mi fie foame, o să-mi
fie sete, o să-mi fie dor de tine cum mi-a fost o
viaţă 'ntreagă, o să-ţi amintesc de mine, o să te
bântui,,, zâmbesc", Eu nu aparţin acestei lumi!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A şaptea elegie

Să nu mai fie nici o chemare; nu chemare, glas matur
să fie firea strigătului tău; şi-ntr-adevăr,
ai fi gata să strigi limpede cum strigă pasărea
când primăvara-n urcuş o înalţă, aproape uitând
că ea e-o vietate-ngrijorată, nu numai o inimă singură
pe care-o aruncă-n azur, în intimitatea cerurilor.
Ca şi pasărea eşti gata şi tu să chemi –
în aşa fel ca, încă nevăzută,
prietena să te găsească, prietena în care-un răspuns
se trezeşte cu-ncetul, se-nviorează când îl asculţi –
arzătoare-nsoţind simţirea ta îndrăzneaţă.

Şi trebuie să-nţeleagă primăvara că pretutindeni răsună
o Bunavestire. La început
o-ntrebătoare trezire pe care o-nconjură-n depărtări cu tăcere
o zi limpede ce încuviinţează.
Pe urmă treptele-n sus, trepte de strigăt în sus, spre visatul
templu al viitorului –; pe urmă trilul, ţâşnire
pe care-n havuzul impetuos îl ajunge din urmă
revărsarea-ntr-un joc promiţător. Şi-n faţa lui vara.

Nu numai toate dimineţile de vară – nu numai
aşa cum se preschimbă în ziuă şi strălucesc înainte de-a începe.
Nu numai zilele, care-s duioase cu florile, şi sus,
cu copacii împliniţi sunt tari şi puternice.
Nu numai fervoarea acestor desfăşurate forţe,
nu numai drumurile, nu numai câmpiile seara,
nu numai, dup-o târzie furtună, limpezirea care răsuflă,
nu numai somnul apropiat şi-o presimţire-n amurg,
ci nopţile! Nopţile vaste de vară –
şi stelele, stelele pământului.
O! să fii mort cândva şi să le cunoşti, infinite,
toate stelele: cum ai putea, cum ai putea să le uiţi?

Şi iată, atunci, mi-aş chema iubita. Dar nu numai ea.
Ar veni din şubrede morminte
atâtea altele... Cum aş putea să-ngustez
chemarea odată rostită? Cei prăbuşiţi
râvnesc într-una pământul. – O, dragii mei, un lucru
de-aici, odată luat, face cât multe.
Să nu credeţi că soarta e altceva decât condensarea copilăriei.
De câte ori n-aţi întrecut în fugă pe cel drag răsuflând
dup-o alergare-n extaz, către nimic, în libertate.

Să fii aici pe pământ e minunat. Aţi ştiut voi aceasta,
fetelor, voi care-aţi fost nenorocite,
pe sinistrele străzi ale oraşului,
prăbuşite sau pe marginea prăbuşirii.
Fiecăreia i-a fost dată o oră de viaţă
sau nici măcar atâta, ceva ce nu se poate măsura
cu măsurătorile vremii, ceva între două răstimpuri,
şi care-a avut existenţă. Numai că noi uităm
atât de uşor ceea ce vecinul zeflemist
nu ne îndreptăţeşte s-avem şi nu ne pizmuieşte.
Vreau să-nălţăm ceva, deşi chiar fericirea
cea mai vădită se lasă revelată abia atunci
când o prefacem în noi înşine.

Nicăieri, iubito, nu va fi lumea decât doar înăuntru. Viaţa
noastră se duce în prefaceri. Şi tot mai mărunt
se mistuie exteriorul. Acolo unde era o casă durabilă
se arată o figură imaginată de-a curmezişul, în întregime
ţinând de imaginabil, parc-ar mai sta şi acuma în creier.
Vaste haznale de forţă îşi adună spiritul timpului, fără
figură, cu imboldul profund pe care şi-l soarbe din tot ce există.
Temple nu mai cunoaşte. Pe acestea, risipă
a inimii, le strângem tainic în noi. Şi-acolo unde mai este
vreunul, cândva adorat, slujit în genunchi –
el se înalţă, aşa cum este, în nevăzut de pe-acum.
Mulţi nici nu-l mai zăresc, dar fără folosul
de a-l construi din nou înăuntru, cu stâlpi şi statui, mai înalt.
Orice schimbare-n adâncuri a lumii are asemenea dezmoşteniţi
cărora nu le aparţine nici ce a fost şi nici ce e gata să fie.

Şi aceasta fiindcă chiar ce e foarte aproape
e departe de oameni. Dar aceasta
nu trebuie să ne împiedice; dimpotrivă,
să întărească în noi cunoaşterea formei
încă necunoscute. – Faptul acesta s-a înălţat
odinioară în omenire, în plin destin, în necruţătorul destin,
în acel nu ştiu încotro s-a-nălţat, ca şi cum ar fi fost,
şi stele spre noi a întors din ceruri de încredere.
Îngere, faptul acela iată-l aici şi acum,
iată-l în sfârşit mântuit,
în contemplarea ta înălţat.
Columne, piloni, sfinxul, încordarea stăruitoare
a catedralei din oraşul muribund sau străin.

N-a fost o minune aceasta? O, miră-te, Îngere,
că noi am izbutit să facem asemenea lucruri.
Să laud toate acestea nici nu mi-ar ajunge suflarea.
Aşadar nu le-am trecut cu vederea
aceste rodnice spaţii, aceste spaţii ale noastre.
(Cumplit de mari trebuie să fie
dacă de mii şi mii de ani n-am ajuns să le umplem.)
Un turn însă a fost mare, nu? O, Îngere, mare a fost,
chiar faţă de tine! Chartres a fost mare, – şi muzica
s-a înălţat şi mai sus, mult mai sus,
sus de tot, deasupra noastră.
Dar chiar o fată-ndrăgostită,
la o fereastră nocturnă, n-a ajuns ea oare
până în preajma ta? Nu crede că vreau să te chem.
Chiar dacă te-aş chema, Îngere, tu tot n-ai veni.
Chemarea mea e plină de împotrivire;
printr-un hăţiş atât de des tu nu poţi să treci.
Chemarea mea e ca un braţ întins.
Şi mâna ridicată şi deschisă ca să apuce,
deschisă rămâne, c-un gest de apărare şi vestire,
în faţa ta, tu cel ce nu poţi fi cuprins.

poezie clasică de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonya: Aşa-i mult mai bine.
Lucian: Desigur. Şi arăţi mult mai bine. Cu costumul ăla pe tine, nici nu-ţi distingeam chipul. Doar după glas am reuşit să te recunosc, să-mi dau seama că eşti tu. E chiar atât de incomod costumul protector, de nu-l poţi suporta pe tine?
Sonya: Nu chiar, dar nu mă simt bine încorsetată cu el; am impresia că aş fi privată de libertate. Mi-e mult mai bine fără el.
Lucian: Pricep. Deci, nu costumul e incomod, ci faptul că eşti obligată să-l porţi.
Sonya: Cam aşa. De ce nu încerci să porţi şi tu un costum din ăsta câtva timp, să vezi cum e? Poate aşa ai înţelege mai bine...
Lucian: Aş putea încerca, dar nu, mulţumesc, prefer să stau aşa, fără.
Sonya: Păi, vezi... Ce bine e de tine, de voi; voi sunteţi cu adevărat liberi, noi avem doar falsa impresie de libertate, când, de fapt, trăim mereu izolaţi de mediul extern, fie într-o lume artificială, fie în costume protectoare.
Lucian: Lasă, nu-i chiar atât de grav cum ţi se pare. Dar cum, n-aţi găsit o altă posibilitate de a supravieţui?
Sonya: Nu, pentru noi asta pare unica modalitate de supravieţuire.
Lucian: E bine că aţi găsit totuşi o soluţie.
Sonya: Care nu pare deloc a fi cea mai potrivită.
Lucian: Totuşi, e destul de bine. Dar să nu mai vorbim despre asta, dacă nu-ţi convine subiectul şi te indispune...

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!