Quo vadis

Amurgul ftizic scuipă chemări însângerate.
Pleoapa timpului pune şaua pe grumazul spaţiului de lumină.
Atras de freamătul copitelor,
centaurul se pierde-n herghelia vieţii.
Gloabele-şi dau aere de pur-sânge
şi nechează prin caii-putere.
Câmpul de maci îşi tremură hipnotic umbra roşie.
Din cuibarul nopţii,
peste cetatea de sticlă şi oţel,
se ridică nomade păsări răpitoare.

Sub viforul somnambul al vieţii,
singurătate urlă ca un lup flămând.
Când auzi lucrurile confesându-se,
gândurile pribegesc semantic pe graniţa condiţiei umane;
între real şi virtual, tulburându-i liniştea.

"Quo vadis, Don Quijote?
De ce ţi-ai scos armura, tu,
care ţi-ai dorit dintotdeauna gloria?"

"S-au schimbat vremurile.
Nimeni nu mai însămânţează mori de vânt.
Soarta mea a devenit minoritară.
Macii trec direct în sânge..."

Printre stele flămânde,
multe gânduri;
chiar dacă sunt invizibile,
unele dintre ele ar putea primi o notă crudă.

Mare grijă; depărtările se îngustează;
În ropotul nezăgăzuit al timpului,
lăcomia de aripi ţine loc de desperare...

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!