Colindul colţului de pâine

E miez de iarnă şi străbat din deal colinzi duioase
Iar geamurile strălucesc şi-s, astăzi, luminoase,
E hârjoneală pe drumeaguri, e ziua de Crăciun,
Şi orişice creştin doreşte să pară azi mai bun.

E sărbătoare peste sat dar lângă o portiţă
O bătrânică firavă, cu ochii de fetiţă,
Priveşte lung, dezamăgită, pe drumul ce-i pustiu
Precum pustiu îi este-n suflet, pustiu şi prea târziu.

În mână ţine un posmag şi se gândeşte "oare
Să muşc din el şi eu niţel?", căci leneş, la picioare
Se gudură un mâţ bătrân şi schelăie un câine
Privind cu jind la bucăţica minusculă de pâine.

Îl amiroase şi-l împarte, frăţeşte, la cei doi
Cercând să îşi înece foamea şi gândul la nevoi,
Că-i sărbătoare, e frumos, şi amintiri plăcute
O năpădesc şi îi revin din vremuri neştiute,

Când era tânară-n puteri, şi se-adunau la masă
De sărbători, cu fii, nepoţi, de-abia-ncăpând în casă.
Dar au uitat-o, s-au tot dus, iar ziua către mâine
O-mparte, cum împarte tot, doar c-un pisic şi-un câine.

A fost frumoasă, respectată, şi a lucrat la stat
Şi-a trecut frumos prin viaţă cu dragul ei bărbat.
Dar el s-a dus în altă zare iar pruncii prin străini
Şi-acum în viaţa ei există doar mărăcini şi spini.

Priveşte lung, în lung de drum, şi-i pare, cu mirare,
Că se abat spre casa ei trei raze de la soare.
Trei, Doamne, vin cu mers sprinţar, îi vede, sunt aproape,
Şi-o perlă mare, clipocind, îi picură sub pleoape.

E-o perlă pură, limpede, dar fără vreo valoare
Şi se rostogoleşte-ncet, curgându-i la picioare.
Îşi face cruce, mulţumind, şi mâinile-şi ridică
Iar hohote-i ţâşnesc din piept şi cerul îl despică.

Trei puişori de om plăpânzi îi bat timid la poartă
Iar biata babă plânge-ncet, gândind la trista soarta
Ce-a-ngenunchet-o şi i-a frânt şi bruma de putere
Şi-a izolat-o-n vise reci şi fără mângâiere.

Cu glasuri mici trei copilaşi colindul şi-l avântă
Cătând spre lacrimi care curg din inimioara frântă.
Colindă-ntruna,-nduioşaţi, vreo cinci colinzi, piticii,
Iar perlele din ochi se scurg pe mâinile bunicii.

Căci le frământă, ne'ncetat, a drag şi a mirare
Şi-a rugă spre Mântuitor, că a mai fost în stare
S-asculte iar colinzi sfinţite iar micii urători
Nu i-au adus numai urare ci-n inimă fiori.

Când puişorii s-au oprit, cu suflet greu oftează
Şi-n loc de dar, cu mare drag, pe prunci i-mbrăţişează.
Iar îngeraşii scot din traiste bomboane, cozonaci
Şi dăruiesc totul măicuţei, golindu-şi micii saci.

Topindu-se de dor şi drag bunica se chirceşte
Şi-mparte-ncet, mărinimos, acelor ce-i iubeşte,
Un căţeluş şi o mâţă chioară, colacul ne'nceput
Făcând copiilor cu mâna şi sufletul durut...

Poveste tristă, viaţă crudă, dar ziua de Crăciun
Ar trebui să ne găsească cu sufletul mai bun.
Aşa aş vrea să fim cu toţi şi să avem în casă
Belşug. Iar cei săraci să aibă ceva de pus pe masă.

poezie de Eugenia Mihu (12 decembrie 2016)
Adăugat de dory58
Votează! | Copiază!