Colindul colţului de pâine

E miez de iarnă şi străbat din deal colinzi duioase
Iar geamurile strălucesc şi-s, astăzi, luminoase,
E hârjoneală pe drumeaguri, e ziua de Crăciun,
Şi orişice creştin doreşte să pară azi mai bun.

E sărbătoare peste sat dar lângă o portiţă
O bătrânică firavă, cu ochii de fetiţă,
Priveşte lung, dezamăgită, pe drumul ce-i pustiu
Precum pustiu îi este-n suflet, pustiu şi prea târziu.

În mână ţine un posmag şi se gândeşte "oare
Să muşc din el şi eu niţel?", căci leneş, la picioare
Se gudură un mâţ bătrân şi schelăie un câine
Privind cu jind la bucăţica minusculă de pâine.

Îl amiroase şi-l împarte, frăţeşte, la cei doi
Cercând să îşi înece foamea şi gândul la nevoi,
Că-i sărbătoare, e frumos, şi amintiri plăcute
O năpădesc şi îi revin din vremuri neştiute,

Când era tânară-n puteri, şi se-adunau la masă
De sărbători, cu fii, nepoţi, de-abia-ncăpând în casă.
Dar au uitat-o, s-au tot dus, iar ziua către mâine
O-mparte, cum împarte tot, doar c-un pisic şi-un câine.

A fost frumoasă, respectată, şi a lucrat la stat
Şi-a trecut frumos prin viaţă cu dragul ei bărbat.
Dar el s-a dus în altă zare iar pruncii prin străini
Şi-acum în viaţa ei există doar mărăcini şi spini.

Priveşte lung, în lung de drum, şi-i pare, cu mirare,
Că se abat spre casa ei trei raze de la soare.
Trei, Doamne, vin cu mers sprinţar, îi vede, sunt aproape,
Şi-o perlă mare, clipocind, îi picură sub pleoape.

E-o perlă pură, limpede, dar fără vreo valoare
Şi se rostogoleşte-ncet, curgându-i la picioare.
Îşi face cruce, mulţumind, şi mâinile-şi ridică
Iar hohote-i ţâşnesc din piept şi cerul îl despică.

Trei puişori de om plăpânzi îi bat timid la poartă
Iar biata babă plânge-ncet, gândind la trista soarta
Ce-a-ngenunchet-o şi i-a frânt şi bruma de putere
Şi-a izolat-o-n vise reci şi fără mângâiere.

Cu glasuri mici trei copilaşi colindul şi-l avântă
Cătând spre lacrimi care curg din inimioara frântă.
Colindă-ntruna,-nduioşaţi, vreo cinci colinzi, piticii,
Iar perlele din ochi se scurg pe mâinile bunicii.

Căci le frământă, ne'ncetat, a drag şi a mirare
Şi-a rugă spre Mântuitor, că a mai fost în stare
S-asculte iar colinzi sfinţite iar micii urători
Nu i-au adus numai urare ci-n inimă fiori.

Când puişorii s-au oprit, cu suflet greu oftează
Şi-n loc de dar, cu mare drag, pe prunci i-mbrăţişează.
Iar îngeraşii scot din traiste bomboane, cozonaci
Şi dăruiesc totul măicuţei, golindu-şi micii saci.

Topindu-se de dor şi drag bunica se chirceşte
Şi-mparte-ncet, mărinimos, acelor ce-i iubeşte,
Un căţeluş şi o mâţă chioară, colacul ne'nceput
Făcând copiilor cu mâna şi sufletul durut...

Poveste tristă, viaţă crudă, dar ziua de Crăciun
Ar trebui să ne găsească cu sufletul mai bun.
Aşa aş vrea să fim cu toţi şi să avem în casă
Belşug. Iar cei săraci să aibă ceva de pus pe masă.

poezie de Eugenia Mihu (12 decembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

În Ajun de Crăciun (scrisă, peste ocean, departe de cei dragi)

Câte simt, nu mai spun, doar în suflet mocnesc
În Ajun de Crăciun, azi oftez şi trudesc!...
Înc-un an a trecut, am tot spus:,, Mai adun!!"
Azi din nou ai venit, drag Ajun de Crăciun
Şi mă aflii, sperând... n-am puteri de-nceput,
Dar colinzi repetând, cu Isus s-a născut!...
Îmi rechem amintiri, când copii noi eram,
Hoinăream satu-ntreg şi frumos colindam!...
Ce uşor învăţam şi cuprinşi de fiori,
Dragi colinzi cu Isus şi cu cei trei păstori!...
Iar mămuca, mereu cu un glas tremurat,
Câte, câte colinzi ne cânta pe-nserat!
Noi, smeriţi şi cuminţi şi cu sufletul bun,
Toţi eram fericiţi în Ajun de Crăciun!
Cu-o trăistuţă sub braţ, doar cu mere şi nuci,
Alergam pe-nserat, peste dealuri şi lunci,
Iar în zori număram mărunţiş, doi, trei lei
Şi strigam fericiţi: Ăştia, sunt banii mei!
Ah! Zăpezi ca în vis, ca în basme, decor,
Amintiri aţi deschis şi aprins aprig dor!...
Răbufnesc şi mai scriu, multe... nu le mai spun,
Fiincă nu-s fericit, in Ajun de Crăciun!...

poezie de Ionel Davidiuc (24 decembrie 2003)
Adăugat de Ionel Davidiuc
Comentează! | Votează! | Copiază!

În noaptea albă de Crăciun

... În seara sfântă de Ajun,
Ne aşezam, tăcuţi, la masă...
Era plăcut şi cald acasă,
În noaptea albă de Crăciun.
Şi mama,-n vatra cu tăciuni,
Trăgea sub pirostie focul,
Scânteile duceau norocul
Pe coşul casei plin de lumi.
C-o stea din el, plecam şi eu,
Cum pleacă-n cer o rugăciune,
Sperând la clipa de minune,
Ce-înseamnă-n viaţă Dumnezeu...
În zori de zi, o luam, de zor,
Cu steaua mea din jar culeasă,
S-ajung, prin sat, din nou, acasă,
Precum un mag pe-un drum de dor.
Credeam că vin din cer, de sus,
Să spun că steaua-n zori răsare,
Să duc prin case-o veste mare
Că s-a născut în noi Isus...
Mergeam prin zori ca un cuvânt
Ce se năştea din casă-n casă,
Cu steaua magică culeasă
Din cer, cu focul din pământ.
... Priveam în jar, cu ochi de gând,
Mă minunam la ce-o să fie,
Când vom ieşi din pribegie
Şi ne-om întoarce pe pământ...
... Dar steaua mea era doar semn,
Cules din vatra cu corlată,
Din lumea noastră, aşezată
În case vechi, cu porţi de lemn...
... Însă-a venit de-atunci un nor
Iar cerul nu mai arde-n stele,
Azi, sunt cu toate-ntre zăbrele
Şi tot pământ-i orb de zbor...
... În noaptea sfântă de Crăciun,
Ajung din nou la noi acasă,
M-aşez, târziu, pe-un strop de masă,
Prin ce-a fost ieri, cu ce-i acum...
.........................................
... Era tot ziua de Crăciun...,
Dar mama mea, demult murise,
Iar coşul casei, plin de vise,
Era acum morman de fum...
... Am să pornesc din nou la drum,
Dar casa noastră din răscruce,
S-a dus şi numai poate duce
La ce-a fost ieri, prin ce-i acum...
... Mă pregătesc să plec din sat,
Când voi zări, în ochi, lumină,
Şi când cocoşul, din grădină,
Va fi la primul lui mimat.
Am doar pe gând, din cer, o stea,
Cu mări de foc şi flori de gheaţă,
Şi-am s-o aştept, ca-n dimineaţă,
Să-apară iar în viaţa mea...
Dar, acea stea din timp s-a dus
Şi-n zori de zi n-o să apară,
Să ducă-n lume-o veste rară...,
Căci a murit, în noi, Isus.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de pandemie

Ce vremuri mai erau atunci,
Demult, de care n-am uitat,
Când hoinăream prin văi şi lunci,
Prin codrul cel înveşmântat,
Ca omul singur, ne-nsurat.

Pământul tot era lucrat
Şi nu vedeai parcele goale,
Purta în spate rod bogat,
Lipsit era de chimicale,
Nici hoţii nu-i dădeau târcoale.

Ca-n Rai era mereu în sat,
Prin şesuri line sau ponoare,
Cu oameni harnici, buni la sfat,
Dar şi la joc în sărbătoare,
Când mai furam o sărutare.

Spre seară, istoviţi de munci,
Veneau din câmp cu care pline,
Mergeau la nunţi, scăldau şi prunci,
De toate-aveau ei în cămine,
Iar eu curtam vreo trei vecine.

Aveau lăicere pe divan
Ţesute la război în casă,
Aveau căciuli de astrahan,
I-aveau şi pe copii la masă,
Azi lipsa lor cumplit i-apasă.

Aveau şi cai, ovine, junci,
Dar şi neveste fără fard,
Cu drag privirea să-ţi arunci
La ei în curte peste gard...
Iar eu de dorul mândrei ard.

poezie de Vasile Larco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiul cel mai mic

Odată o pildă Domnul nostru-a spus
C-un om bogat ce avea doi fii
Dar fiul cel mai mic s-a dus
Să bată-n lumea mare doar câmpii

Iar fiul cel mai mare la casa părintească
Rămas-a să lucreze pe-al tatălui ogor
Cu muncă şi cu sârg viaţa să-şi trăiască
Acasă dar clădindu-şi prin muncă-un viitor

Şi fiul cel mai mic averea şi-a pierdut
Cu fetele stricate şi oamenii cei răi
Sărac curând ajunse şi-un om necunoscut
Căci a călcat porunca — de la părinţii săi

Şi-a fost lovit amar de atâta sărăcie
Căci el ajunse la porci îngrijitor
Chiar el ce-odată avese — atâta bogăţie
În zdrenţe ajunsese ca orice cerşitor

Însă prin neagra noapte un glas el auzi
Întoarce-te acasă căci tatăl tău te aşteaptă
Şi el la sânul lui din nou te va primi
Căci el e atât bun — şi tatăl tău te iartă

Şi iată dar băiatul spre casă a plecat
Iar tatălui îi spuse ceva — că fiu-i se va-ntoarce
Şi tatăl lui nerăbdător mereu l-a aşteptat
Acasă dar voind ca să-l primească-n pace

Când iată dar pe drum venea din depărtare
Un chip necunoscut — creştea şi tot creştea
Când tatăl îl aştepta cu atâta nerăbdare
Căci pe băiatul lui acasă din inimă-l voia

Şi iată chipu acela mai mare şi mai mare
Cine-o fi oare — or" n-o fi chiar băiatul meu
E el — şi se avântă deodată-n alergare
Şi-n braţe îl cuprinse chiar pe băiatul său

O fiul meu o fiul meu — ce mare bucurie
Iar să te revăd acasă c-ai venit
O să te îmbrac ca fiu şi-o să-ţi dărui o mantie
O fiul meu — o fiul meu iubit

Eu nu sunt vrednic ca numele să-ţi port
Şoptise fiul cel mai mic cu atâta întristare
Dar tu eşti fiul meu şi eu îţi dărui tot
Căci dragostea mă arde cu atâta frământare

Aduceţi haina cea mai bună pentru al meu băiat
Şi puneţi-i inelu-n deget căci astăzi îl primesc
Se-ntoarce fiul meu acasă şi atât m-a bucurat
Căci dorul azi mă face mai mult să îl iubesc

A fost pierdut — dar s-a găsit şi iată-l lângă mine
S-a-ntors băiatul meu acasă şi eu în sărbătoare
Iarăşi îl primesc căci nu e orişicine
E mare bucuria — o vai e atât de mare

Dar fiu ce rămase acasă — rămăsese-n curte
Nu vrea să intre-n casă căci tatăl l-a primit
Pe fiul cel mai tânăr ce nu voi s-asculte
Şi-averea lui întregă el şi-a prăpădit

Doi oameni iată — în faţă ni se arată
Fiul cel mai mare în casă ce-a rămas
Dar inima lui crudă pe fratele nu-l iartă
Şi nu-l mai vrea în casă nici măcar un popas

Şi fiul cel mai mic ce-acum el s-a întors
Din nou la tatăl său şi care l-a crescut
Dar nu mai vrea nimic căci iată e pe dos
Ştie că averea — praf el a făcut

Eu văd în fiul cel mai mare — îl văd pe Israel
Iar fiul rătăcit — neamurile care
Îşi văd distrusă viaţa şi-l vor pe-al vieţii Miel
Căci vor ca să se scape de moarte şi pierzare

Fiul cel mai mic la tatăl s-a întors
Şi astfel fu găsit din plin de tatăl său
Dar fiul cel mai mare era neserios
Deşi era acasă — era în sine rău

El nu vedea iubirea şi n-o înţelegea
Trăind dar în belşug şi fără suferinţă
Tot că-i aparţine lui — însuşi el vedea
Şi nu-i păsa nicicum de-a fratelui fiinţă

El nu privea prin Duhul ci numai doar prin fire
Vroind să aibă totul vroia numai avere
Cum fratele mai mic odată în neştire
Aşa gândi odată firea doar cum cere

Tatăl Cel din ceruri vrea să ne desprindă
De tot ce avem aicea averi şi chiar comori
În El să ne încredem viaţa-ni să depindă
De-a Sale slăvi din ceruri — şi nu de-ai firii zori

Şi nu dar de pământ de bunuri şi averi
Ci doar de Fiul Lui Isus — pe veci să fim legaţi
Căci El este Lumina ce ne-a adus de nicăieri
Şi ne-a luat cu Sine să-i fim pururea fraţi
31-10-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Azi e-o mare sărbătoare

Azi e-o mare sărbătoare!
Dar cu gândul la "Crăciun"
La cadouri, la mâncare...
Frământările se-adun
Şi ne pun la încercare
Crezul limpede şi bun,
Iar ca dar de închinare
Nu aducem nimic bun...

Obosit de alergare
Şi stres, "ca de sărbători"
Vin şi eu cu-o întrebare
Pentru orice-ascultători:
Dumnezeu ce are oare
Din pomii strălucitori,
Din luminile precare
În multitudini de culori,

Colinde din inimi goale
De lumeşti colindători,
Din străvechea îmbuibare
A unor "fii risipitori"
Sau din cheltuiala care
Survine "de sărbători"
Şi din tot ce fac sub soare
Oamenii neştiutori?!

Fiindcă, doar pe la amvoane
Se găsesc închinători
Capabili să mai emane
Aroma Sfintei Sărbători,
Ce din inimi seci, umane
Face "pomi"- sfinţi – roditori.
În rest, lumânări, icoane
Cu tradiţii pe culori

Şi pregătiri costisitoare...
Dar pentru ce şi la ce bun,
Dacă-n inimi e mai mare
Închipuitul moş Crăciun?!
Duhul Sfânt suspină tare:
-"Pocăiţi-vă vă spun
Şi începeţi cu o sărbătoare
Sfântă seara de ajun!"

Dar să ştiţi, e sărbătoare,
Unde Cel sărbătorit
Loc de cinste-n inimi are
Şi egoul e zdrobit!
Căci risipa de mâncare
Şi-un brăduţ împodobit
Nu pot face vreo schimbare
Într-un om nepocăit
Şi de-o astfel de serbare
Dumnezeu este scârbit!

Azi, când totu-i împlinit
Şi-i Seară Sfântă, de ajun...
Pentru cine eşti pregătit,
Pentru Isus sau alt Crăciun...
Serbezi ca un mântuit,
Sau lucrezi ca un nebun
Şi cu Cel sărbătorit
Nu ai nimic în comun?!

poezie de Ioan Hapca din Versuri din vicisitudinile vieţii, Naşterea Mântuitorului
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gnomi

Regatul gnomilor din era-n care
luptau cu spiriduşi sau vrăjitoare,
se întindea pe sub pământ departe,
în locuri neumblate şi deşarte.

Trăia, pe-atunci, Dasufis, un goblin
c-un spirit liber, vesel şi blajin
îndrăgostit de gnoma Anakis,
cu care să se-nsoare a decis.

Iar Anakis, frumoasă ca o zână,
a hotărât să-i fie lui stăpână,
căci lumea lor era matriarhat
în care n-avea funcţii vreun bărbat.

Şi, uite-aşa, au pus de pirostrii,
cu invitaţii sub pământ, solii,
cu pregătirea vechilor costume,
şi daruri adunate de prin hume.

A fost o nuntă mare, dar surpriza
ce i-a uimit pe toţi, a fost franciza
cu care i-a blagoslovit regina
când le-a-nmânat papirusul cu mina.

De-acum, cei doi puteau să scoată aur
şi să-şi creeze singuri un tezaur,
căci gnomii şi goblinii îşi adună,
din focuri ce se văd sub clar de lună,

Şi numai cerului ridică rugă
ei, ce-au jurat nicicând să fie slugă,
încrezători în forţa lor divină
şi-n suflete cruţate de vreo vină.

Ei sunt mărunţi, dar spiritul puternic,
deschis, frumos şi nicidecum cucernic,
le dă o forţă ce-i temută-n lume,
iar bogăţia lor e de renume.

Cei doi şi-au construit, curând o casă
la rădăcina rece-ntunecoasă
a unui arbore din vechea eră,
nici prea bogată, nici prea austeră,

Dar cu fereastră mare spre lumină
ascunsă de a muşchilor patină,
în care numai noaptea îşi fac vatră,
căci ziua dacă ies, devin de piatră.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorinţa mamei

Ce familie frumoasă,
Doi părinţi şi trei copii.
Împărţeau aceeaşi casă
Şi aceleaşi bucurii.

Mama le făcea de toate,
Toate poftele din lume;
Iar tăticul grijuliu
Aducea plasele pline.

Anii au trecut in zbor
Iar copiii s-au mărit,
Mama a rămas cu dor
Şi tăticul a murit.

Bolnăvioară draga mamă
Lupta cu-ale vieţii griji;
Ca o stâncă pe afară,
În suflet cărbuni aprinşi.

Trece azi şi trece mâine,
Trec şi luni şi trec şi ani;
Iar cei trei copii departe,
Între ei parcă-s duşmani.

Mama suferă-n tăcere
Numai ea şi-a ei durere.
Are-o singură dorinţă
Înainte de a piere.

Şi se roagă, ţine post:
-Doamne, Dă-le Tu credinţă!
Dacă mamă bună-am fost,
Aşa ceva-i cu neputinţă!

Chinul mamei-i tot mai mare,
Boala este tot mai grea
Şi-ntr-o zi de primăvară
Ea din viaţă se stingea.

Iată fraţii-s împreună
Dorinţa i-au împlinit:
-Draga noastră mamă bună,
După noi căt ai tânjit!

Şi plângând o duc spre groapă,
Spre odihna cea de veci:
-Rămas bun, măicuţă dragă
De ce trebuia sa pleci?

poezie de Ramona Kovacs (2019)
Adăugat de Ramona Kovacs
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorinţa mamei

Ce familie frumoasă,
Doi părinţi si trei copii.
Împărţeau aceeaşi casă
Şi aceleaşi bucurii.

Mama le făcea de toate,
Toate poftele din lume;
Iar tăticul grijuliu
Aducea plasele pline.

Anii au trecut în zbor
Iar copiii s-au mărit,
Mama a rămas cu dor
Şi tăticul a murit.

Bolnăvioară draga mamă
Lupta cu-ale vieţii griji;
Ca o stâncă pe afară,
În suflet cărbuni aprinşi.

Trece azi şi trece mâine,
Trec şi luni şi trec şi ani;
Iar cei trei copii departe,
Între ei parcă-s duşmani.

Mama suferă-n tăcere
Numai ea şi-a ei durere.
Are-o singură dorinţă
Înainte de a piere.

Şi se roagă, ţine post:
-Doamne, Dă-le Tu credinţă!
Dacă mamă bună-am fost,
Aşa ceva-i cu neputinţă!

Chinul mamei-i tot mai mare,
Boala este tot mai grea
Şi-ntr-o zi de primăvară
Ea din viaţă se stingea.

Iată fraţii-s împreună
Dorinţa i-au împlinit:
-Draga noastră mamă bună,
După noi cât ai tânjit!

Şi plângând o duc spre groapă,
Spre odihna cea de veci:
-Rămas bun, măicuţă dragă
De ce trebuia sa pleci?

poezie de Ramona Kovacs
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţăranul şi copilul la târg

O familie săracă
Vrut-a ca să cumpere-o vacă.
Au bătut în lung şi-n lat,
Târgul tot l-au colindat.
Iaca au găsit o vacă,
Preţul bun, dar ce să facă?
Tata pe gânduri a stat,
Preţul l-a analizat:
Preţu-i bun şi nu se poate
Mai mic altul-n altă parte.
Dând din cap, privind în jos,
Toţi acasă s-au întors.
Nu trecură multe zile
Şi la târg din nou el vine.
Peste tot a căutat.
Preţul mult s-a majorat.

S-a uitat şi-analizat
Şi spre casă au plecat.
După iar câteva zile
Familia la târg vine.
Peste tot a căutat,
Preţul însă s-a dublat.
Nu mai stă, nu mai gândeşte,
Scoate banii şi plăteşte.
Ia vaca de curmei
Şi la drum porni toţi trei:
Tata bucuros pasul grăbea,
Vaca pe el îl urma,
Iar copilul o mâna.
- Tată, nu-nţeleg ceva:
Cum ai procedat mata?

Când a fost preţul mic
Te-ai codit şi n-ai plătit.
Iar când preţul s-a dublat
Banul iute tu l-ai dat.
- Să-nţelegi şi tu, copile,
Nu mă acuza pe mine.
N-am luat, că nu am vrut.
Acum, banii i-am avut!

poezie satirică de Adrian Timofte din Versuri (2014)
Adăugat de Adrian Timofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Premieră mondială

Era un câine ce urla spre lună,
plângându-şi vreo durere în amor,
în limba sa lupească şi străbună,
căci şi căţeii suferă de dor.

Exasperase strada, iar stăpâna,
o mare iubitoare de căţei,
intrase-n gura lumii căci, întruna,
săreau cu gura, toţi, pe dumneaei.

Dar iată că ideea salvatoare
i-a dat-o, brusc, un felinar mai roş'
în ziua când plecase la culcare,
spre dimineaţă,-n cântec de cocoş.

Aşa că Miţa, doamnă serioasă,
cam printre două vârste şi un pic,
cu gândul la o viaţă sănătoasă,
şi-a cumpărat o casă din... nimic,

Cu bani împrumutaţi de la o bancă,
girată de vreo doi sau trei amanţi,
şi-având succes că, de! – era olteancă,
a început afacerea pe sfanţi.

Nu, nu e glumă, că mergea ca unsă,
fiind atât de mică taxa-n lei
la Miţa, cea vestită şi "ajunsă",
cu firma ei: "Bordelul de căţei"

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Hai, pa!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Premieră mondială

Era un câine ce urla spre lună,
plângându-şi vreo durere în amor,
în limba sa lupească şi străbună,
căci şi căţeii suferă de dor.

Exasperase strada, iar stăpâna,
o mare iubitoare de căţei,
intrase-n gura lumii căci, întruna,
săreau cu gura, toţi, pe dumneaei.

Dar iată că ideea salvatoare
i-a dat-o, brusc, un felinar mai roş'
în ziua când plecase la culcare,
spre dimineaţă,-n cântec de cocoş.

Aşa că Miţa, doamnă serioasă,
cam printre două vârste şi un pic,
cu gândul la o viaţă sănătoasă,
şi-a cumpărat o casă din... nimic,

Cu bani împrumutaţi de la o bancă,
girată de vreo doi sau trei amanţi,
şi-având succes că, de! – era olteancă,
a început afacerea pe sfanţi.

Nu, nu e glumă, că mergea ca unsă,
fiind atât de mică taxa-n lei
la Miţa, cea vestită şi "ajunsă",
cu firma ei: "Bordelul de căţei"

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis neştiut

O clipă doar şi-au întâlnit
privirile fugare,
dar s-au văzut şi au zâmbit
în gânduri, cu mirare
şi fiecare-n drumul lui
a mers şi nu s-a mai gândit
la ochii-albaştri sau căprui
ce i-a privit.

Dar visele au apărut
şi, gândurile toate,
s-au îndreptat, tot mai acut,
spre-aceiaşi ochi şi, poate,
spre tot ce-n ei se oglindea,
spre zâmbetul ce le-a plăcut,
spre tot ce ar putea avea
şi n-au cerut.

Un timp, se pare, amândoi
s-au întâlnit în visuri
ca amintiri trecute-apoi
în unele înscrisuri
pe care timpul le-a-nvechit,
părând, cu vremea, că cei doi
în vechi poveşti s-au mai găsit,
cu ei eroi.

În dorul lor ce i-a durut
că nu-şi erau aproape,
erau dorinţe şi-ar fi vrut
o zi, doar, să dezgroape
din cele, toate, câte-au fost,
căci clipa-ceea de-nceput
a căpătat acum un rost
recunoscut.

Au suferit şi le-a fost dor,
au vrut să se revadă,
cereau, din ceruri, ajutor
şi nu puteau să creadă
că nu se vor vedea nicicând,
dar, într-o zi, un vechi décor
în vis le-a apărut cerând
prezenţa lor.

Urmarea e de necrezut
căci mersul lor a fost un zbor
spre locul unde s-au văzut,
şi-a fost scânteia unui dor
ce se-ntindea spre nesfârşit
şi numai întâlnirea lor
să crească-ntruna l-a oprit
c-un lung sărut.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La ceas de seară

La ceas de seară gândurile-mi fură
Şi liniştea şi clipa de tăcere...
Le simt precum un strop de cianură
Ascuns azi într-un fagure de miere...

Îmi amintesc copila de-altădată
Cu părul negru, lung şi ondulat,
Cu zâmbet cast şi ochi de ciocolată.
Dar timpul a trecut... Te-ai depărtat!

Îmi amintesc cum mă strângeai de mână.
Zburam spre stele şi spre adevăr...
Azi timpul amintirile-mi sugrumă
Şi de acel trecut îmi este dor.

Da, timpul a trecut. Ai fost mireasă...
Te-a dus un june mândru la altar.
Ce tânără ai fost şi ce frumoasă!
Ne-am întâlnit pe drumul vieţii iar...

Şi viaţa ta a fost un câmp cu grâne.
Timpul s-a-ntors în palma noastră iar
Şi nu-mi mai amintesc nici cum nume
Ne-am revăzut pe-al timpului altar.

Din cerul desfăcut ca o fântână,
Culegem astăzi, iarăşi, amintiri.
Tu eşti de-acum pe sufletu-ţi stăpână,
Iar eu, oh, eu am lacrimi în priviri.

S-a strâns în noi, gol după gol, uitarea.
Din noi, mereu, tăceri s-au adăpat.
Ne este ca un haos depărtarea
Şi ce străin ni-i drumul... Ce păcat!

N-avem fotografii, dar ne rămâne
Doar gândul bun trimis spre Dumnezeu
Şi timpul petrecut în astă lume -
Un gol imens prins între tu şi eu.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drum în doi

Lângă opaiţ, în casa mică, pe-o margine de pat din lemn
Stau trişti, dar umăr lângă umăr, şi-apoi tresar ca la un semn.
Pisica surdă şi zevzeacă se gudură, torcându-şi vise
Din vremuri de demult uitate, cu dorurile interzise.

Măicuţa se ridică-agale şi ia de sub ştergar o pâine
Făcând o cruce peste ea. Apoi cu gândul către mâine
O rupe-n două şi-o aşează pe masa veche şi uzată
Acoperită de o pânză, imaculată, fără pată.

Mai scoate-un boţ de caş micuţ, trei cepe şi un pic slănină,
Le drămuieşte să rămână şi pentru ziua ce-o să vină.
Din pivniţă aduce-un vas cu lapte de vreo oră muls
Şi-i pune mâţei în castron. Apoi îşi pune, din impuls,

Şi ei o cană plină ochi, dar socoteşte c-a greşit
Şi-o pune cu blândeţe-n faţa moşneagului cel preaiubit.
Bunicul scoate un briceag din buzunarul zdrenţăros
Şi curăţă de coajă ceapa apoi, în pumnul noduros,

O strânge tare s-o înmoaie, că dinţii i-s din nouă-n zece,
Şi-abia mai molfăie-n gingii oleacă de măligă rece.
Şi după ce împart în doi merindea slabă de pe masă
Se cuibăresc, bătrâni sărmani, sub ţoala neagră, veche, roasă.

- Mai ştii, muiere, de demult aveam o pătură mai nouă
Şi vara, când mergeam la câmp, o aşterneam direct pe rouă
Şi ne uitam, culcaţi pe fân, cum trec în stoluri mici cocoare.
Mă crezi, muiere, că mi-e greu şi inima în mine moare?

Dar când mă duc, mă rog la sfinţi, să-mi fie drumul liniştit
Iar tu să nu boceşti prea mult şi sufletul tău chinuit
Să meargă înainte cale, să te descurci cum o să poţi
Cu casa, mâţa şi văcuţa, cu pensia de câţiva zloţi.

Să te-ngrijeşti, să nu mai uiţi să-ţi iei pastilele în zori,
Să ieşi pe uliţa cea mare, măcar în zi de sărbători,
Să te îmbraci mai gros un pic, că ştii, la noi în casă-i frig
Şi nu o să-ţi mai fiu aproape, când uiţi din nou eu să te strig.

Să vii la mine la mormânt, oricât de rar, să-mi pui o floare
Şi să grijeşti să nu îmi fie prea mulţi scaieţi pe la picioare
Şi dacă poţi să-mi pui lumină, dar dacă nu, zău, n-o fi bai
Că ştiu c-am fost un bun creştin dar, geaba, n-oi ajunge-n rai.

- Ce-mi spui, bărbate? Ce mă-nveţi? Am fost o viaţă împreună
Şi-acum la bătrâneţe vrei să umblu singură-n furtună?
Să pleci, eu să rămân pe-aici, o bătrânică de pripas?
Nu, fără tine nici nu pot şi nici nu vreau să fac vreun pas.

Iar de va fi să te grăbeşti plecăm ţinându-ne de mână,
Nici tu mai repede, nici eu, şi amândoi vom fi ţărână
Totdeodată. Şi aş vrea, bărbate dragă, să ne-ngroape
La ţărmul văii dinspre deal, la cap cu murmurul de ape.

Îi prinde mână uscăţivă şi i-o sărută, parcă-i sfântă,
Sărută pleoapele căzute şi buzele ce nu cuvântă,
Se cuibăreşte-n braţul drag, într-o prelungă-mbrăţişare
În timp ce porumbei se zbat şi gem în blânda înserare.

poezie de Eugenia Mihu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe la Bogata

am fost pe acasă la Bogata
dar nu e nimeni — e pustiu
goală-i casa şi e gata
şi pentru mine — e târziu

eu însumi am îmbătrânit
şi-a mea viaţă-i spre apus
iar trupu-mi este azi slăbit
aşa de zvelt eu astăzi nu-s

plecară ai mei cu toţi în şir
şi casa iată e pustie
doar al amintirii astăzi mir
pe-ai mei se luptă să-i învie

şi plin ocolu e de iarbă
şi nicio piatră nu mai e
de parcă totu-n mare grabă
ca focu-i stins — asemene

ca focu iată din fiteu
ce nu mai arde prea demult
de-ai casei iată-s numai eu
tăcerea când eu o ascult

dar e pustiu şi e închis
pe aripa vremii pierdute
de parc-a fost numai un vis
lăsat la cine vrea să asculte

de parcă nu a fost o vreme
în care acolo-am locuit
cu atâtea umblete şi semne
părinţii unde m-au primit

de parcă nici tata bătrân
n-a fost acolo vreodată
când ne jucam copii-n fân
în joaca cea nevinovată

şi parcă n-a fost la cuptor
chiar dânsu ptita să o facă
cum n-a fost alta aşa cu spor
cuptorul nostru să o coacă

şi parcă tata n-a umblat
făcând atâtea pe afară
să fie totul aşezat
din zori de zi până în seară

şi parcă acolo n-au crescut
copii ca florile de primăvară
dar azi e trist şi de urât
şi mai urât ar vrea să-mi pară

mi-aduc aminte cum în blide
topala mama o punea
şi noi copiii înainte
ne înfruptam atunci din ea

plină casa de viaţă
era atunci chiar şi-n ocol
simţeai spre ceruri cum se-nalţă
şi nu era nimica gol

acum — nimica nu e viu
şi iarba parcă este moartă
ocolu-i sarbăd şi pustiu
şi nimeni nu mai e la poartă

lipseşte mama — tata nu-i
şi nici o vorbă nu se aude
nici paşii azi ai nimănui
auzul nu ţi-l mai pătrunde

căci toţi s-au dus şi ne-au lăsat
sunt aşezaţi iată-n mormânt
de e pustiu şi al meu sat
de-ai mei aproape când nu sânt

se coc plăcinte-n atmosferă
căci iată totul a murit
şi casa parcă-i o himeră
viaţa unde mi-am trăit

căci fără viaţă este tot
ocol fântână — cohe şură
copil să fiu eu nu mai pot
căci toate iată se pierdură

şi nu e nimenea să urce
iar pe fân în podu şurii
şi din mere să îmbuce
mângâindu-i cerul gurii

nu e mama nicăieri
şi nici tata iată nu-i
de nu mai am în duh puteri
să dau veste nimănui

ca şi atunci când toţi copiii
pe afară-n şiruri se jucau
dând prinosul bucurii
plini de viaţă când fugeau

dar acum când iar privesc
atmosfera casei noastre
în chinuri mă prăpădesc
de ce văd că avem parte

iarba a umplut ocolul
nici un pas că nu se aşterne
de străluce-n goluri golul
de nimic nu este vreme

totul este năruit
fără viaţă şi mişcare
casa unde am trăit
nicio faţă parcă n-are

poezie de Ioan Daniel Bălan (31 iulie 2018, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şapte ani de-acasă

Cât de departe eşti, copilărie,
Că de-aş putea da timpul înapoi,
Aş zice c-a trecut o veşnicie,
Că-i mai aproape ziua de apoi.

Dar oare pot uita căsuţa albă,
Ce-n Postul mare mama o spoia,
Când tata ţesăla o iapa dalbă
Şi-n curte un curcan se înfoia!?

Noi alergam desculţi prin ierburi ude,
Prin şanţurile pline cu noroi,
Iar seara eram nişte paparude:
Tata-l plesnea pe unul, ţipam doi!

Mama sărmana, încerca să-l ţină,
Dar încasa scatoalce pentru noi,
Ţipa la el, că ţuica e de vină,
Şi-n casă era mare tărăboi.

Dar asta dura doar vreo cinci minute
Şi noi ieşeam tiptil de pe sub pat,
Iar mama ne schimba în noi ţinute,
Şi ne-ntreba blajin, dac-am mâncat.

Ne aşezam în cerc pe scăunele,
Cu trei picioare, că n-aveam podea,
La masa cea rotundă, cu proptele,
Căci şi ea tot trei picioruşe-avea.

În centrul mesei pe o tava-ntinsă,
O mămăligă mare ne-aştepta,
Şi-n străchini, o coleaşă bine-ncinsă,
Cu măruntaie de găină-n ea.

Iar felul doi, nu se mănâncă seara,
Să n-avem burta grea când ne-om culca;
Doar tata-şi aprindea cu greu ţigara
La lampa care-n muscă-o,, agăţa''.

Căci lângă cuiul bătut în perete
S-aşezau muşte leneşe, ţânţari,
Iar tata cu privirile lui bete
Confunda cuiul cu muştele mari.

Norocul nostru-a fost c-a văzut mama,
Şi a prins lampa pân' s-ajungă jos,
Dar între timp, se şi stinsese flama
Şi-n casă se simţea un greu miros.

Repede însă somnul ne cuprinse,
De oboseală, am picat ca morţi,
Şi visam bunătăţi pe mese-ntinse
Şi cai bălani ce nechezau la porţi.

Din când în când, mai tresăream din vise,
Iar mama TATĂL NOSTRU îngâna,
Căci slova lui, descăntec devenise,
De frică, de deochi, de bubă rea.

A doua zi din nou ieşeam la joacă,
În timp ce tata prin vecini pleca,
Găsind de roboteală pentr-o,, moacă'',
Mai rar, şi câte-o pâine ne-aducea.

Ţin minte că-ntr-o zi a luat viţica
Şi-a pus-o în căruţă pentru târg,
Căci n-aveam bani să cumpărăm nimica,
Iar grâul de pe câmp, nu dase-n pârg.

Spre seară aşteptam cu nerăbdare,
Să vina tata, să vedem ce-a luat;
Şi-avea doua tăgârţe cu mâncare:
Peşte sărat, hamsii, halva, rahat.

Dar mai avea şi-o traistă mai mică,
De unde-a scos trei beri la sticle verzi,
Şi-o sticla, tot verde, cu secărică,
Şi-un maimuţoi, să-l vezi, şi să nu crezi!

Era un fel de clown, cu faţa mică
Şi cu-n şezut bombat, cu ceva plin,
Pe care îl chema HOPA-MITICĂ,
La fel ca pe tăticu, şi-un vecin.

Ne-a mai adus la toţi şi câte-o goarnă,
Când începeam în ele să suflăm,
Pe drum vecinii ne luau la goană,
De nu ştiam unde să ne băgăm!

Dar toate-acestea n-au fost,, mare brânză'',
Pe lângă ziua când la şcoală-am mers,
Când mama mi-a făcut ghiozdan de pânză,
Şi mă simţeam un soare-n univers.

Atunci mi-a luat şi tenişi,, made-n China'',
Că cică erau cei mai rezistenţi,
Şi-un toc, ce nu-l mai folosea vecina,
Rămas de la feciori-i repetenţi.

Cu tocul însa nu puteam a scrie,
Căci o peniţă ruginită-avea,
Plus că cerneala-n loc de albăstrie,
Era ceva-ntre apă şi vopsea.

Şi-aşa s-au dus cei şapte ani de-acasă,
De-acum, eram elev, şi ce-mi plăcea!
Dar astăzi, amintirile m-apasă...
Să fiu din nou copil... ce mult aş vrea!

poezie de Ion Ene Meteleu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iar mă-ndepărtez de tine

Iar mă-ndepărtez de tine dinadins ca să te văd
Nerobită de puterea sufletului tău cel dus
Înapoi spre altă lume care-i pare mai a lui
Decât lumea-n care parcă din greşeală a fost pus.

Dar te văd tot mai aproape ca şi cum eu însămi sunt
Despărţită doar de ochiul care mă priveşte rece
Undeva pe însăşi calea nimănui dezvăluită
Unde sufletul tău parcă şade pregătit să plece.

E desprins de trup şi este mai frumos ca niciodată
L-aş desface din adâncuri să-l alin şi să-l păzesc
Dar cum pot păzi eu, Doamne, răsuflarea ta cea sfântă
Care însuţi ai desprins - o de pe ochiul său domnesc.

Mă rog deci să se întoarcă fără ură către tine
Dar când va să vin şi eu să mă laşi să-i dau ocol
Dacă nu ca o femeie ca un suflet care vine
La alt suflet ce-l aşteaptă în tăcere trist şi gol.

poezie de Ileana Mălăncioiu din Ardere de tot (1976)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţara mea

Cum aş dori să te mai văd?
Cu sufletul lăsat în flori
Să nu laşi mugurii din mână
Că vor s-ajungă la străini
Prădaţi de focul ce îi cere
Dar prinde-i iar să nu ne mori.

Cum aş dori să te mai plâng?
Prin grâul copt perfect de soare
La focul plitei ce stă prins
Din lacrimi să rodească brazi
Pădure-n munţii noştri dragi
Să vrem mereu o sărbătoare.

Cum aş mai vrea să te aud?
Din bucium să ne cânţi spre seară
Fiori mai demni să strângem toţi
Doar melodii şi hore mari
Iar cor să-ţi fie toată valea
Din apele de Jiu şi Olt
La fel din alb de Făgăraş
Şi tot Banatul înspre Iaşi
La Dobroge să se vorbească
Cu glas de şoimi din bolţi înalte
La ardeleni să dai doar flori
Pe unguri, saşi, secui deodată
Să le găteşti ca şi la prinţi
Să ne zâmbeşti ca altădată.

Cum aş mai vrea să te miros?
Aşa cum arde flacăra
Să ne fii caldă şi aproape
Să stai mai dreaptă decât eşti
Cu paznici buni născuţi aici
Să ştie pâinea cum se face
La miez doar zahar să fi pus
Din lapte dulce să nu iasă.

Cum aş dori să ne trăieşti?
Când toţi de-aici avem belşug
Să ştim să-l punem des pe masă
Să ne prezinţi la balul mare
Frumoasă strânsă-n trei culori
Cu părul galben viu de aur
Şi braţele din fluvii lungi
Iar stele mici în păru-ţi tare
De va voi vreun curtezan
Să facă dans grăbit cu tine
Să îl săruţi uşor pe-obraz
Aminte dă-i că ştii să torci
Şi coşi bundiţe din strămoşi
Prin buzunare ai şi bani
Din anii buni cu pluguri mii
Să îi repeţi de îţi va cere
Că ai copiii toţi frumoşi.

poezie de Mili Dumitru din Poezie în rampă (2018)
Adăugat de Mili Dumitru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colind

O, brad frumos
Al tinereţii mele,
Nu te-am avut nicicând
Împodobit cu stele.

Nici globuri n-am avut prin casă,
Puneam câte ceva pe masă...
Ne bucuram de sărbători,
Când pe uliţe, auzeam colindători.

La răscruci de drum fugeam,
Aveam toţi gutui la geam.
În odaia de la drum
Ţineam porcul de Crăciun.

Iar la streşini atârnaţi
Erau metri de cârnaţi.
De Crăciun şi Anul Nou
Mama ne dădea cadou,

Felii dulci de cozonac
Şi mâncam cu toţi de drag.
Acum totul e schimbat,
Nu mai mâncăm cozonac.

Bradu-n casă împodobit
Ne urează bun venit.
Nu mai e ca altădată
Să mergem din poartă-n poartă.

Iar în prag de sărbători
Să primim colindători...

poezie de Constantin Chelaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trei, Doamne, şi toţi trei!

Avea şi dânsul trei feciori,
Şi i-au plecat toţi trei deodată
La tabără, sărmanul tată!
Ce griji pe dânsul, ce fiori,
Când se gândea că-i greu războiul,
N-ai timp să simţi că mori.

Şi luni trecut-au după luni -
Şi-a fost de veste lumea plină,
Că steagul turcului se-nchină;
Şi mândrii codrului păuni,
Românii-au isprăvit războiul,
Că s-au bătut nebuni.

Scria-n gazetă că s-a dat
Poruncă să se-ntoarcă-n ţară
Toţi cei plecaţi de astă-vară -
Şi rând pe rând veneau în sat
Şi ieri şi astăzi câte unul
Din cei care-au plecat.

Şi-ai lui întârziau! Plângând
De drag că are să-i revadă,
Sta ziua-n prag, ieşea pe stradă
Cu ochii zarea măsurând,
Şi nu veneau! Şi dintr-o vreme
Gemea, bătut d-un gând.

Nădejdea caldă-n el slăbea,
Pe cât creştea de rece gândul.
El a-ntrebat pe toţi d-a rândul,
Dar nimeni ştire nu-i ştia.
El pleacă-n urmă la cazarmă
Să afle ce dorea.

Căprarul vechi îi iese-n prag.
- "Ce-mi face Radu? î el întreabă,
De Radu-i este mai cu grabă,
Că Radu-i este cel mai drag.
- "E mort! El a căzut la Plevna
În cel dintâi şirag!

O, bietul om! De mult simţea
Că Radu-i dus de pe-astă lume,
Dar astăzi, când ştia anume,
El sta năuc şi nu credea.
Să-i moară Radu! Acest lucru
El nu-l înţelegea.

Blăstem pe tine, braţ duşman!
- "Dar George-al nostru cum o duce?
- "Sub glie, taică, şi sub cruce,
Lovit în piept d-un iatagan!
- "Dar bietul Mircea?" - "Mort şi Mircea
Prin văi pe la Smârdan.

El n-a mai zis nici un cuvânt;
Cu fruntea-n piept, ca o statuie,
Ca un Cristos bătut în cuie,
Ţinea privirile-n pământ,
Părea că vede dinainte-i
Trei morţi într-un mormânt.

Cu pasul slab, cu ochii beţi
El a plecat, gemând p-afară,
Şi-mpleticindu-se pe scară,
Chema pe nume pe băieţi,
Şi se proptea de slab, sărmanul,
Cu mâna de păreţi.

Nu se simţea de-i mort ori treaz,
N-avea puteri să se simţească;
El trebuia să s-odihnească -
Pe-o piatră-n drum sub un zăplaz
S-a pus, înmormântând în palme-i
Slăbitul său obraz.

Şi-a stat aşa, pierdut şi dus.
Era-n amiazi şi-n miez de vară
Şi soarele-a scăzut spre seară,
Şi-n urmă soarele-a apus,
Iar bietul om sta tot acolo
Ca mort, precum s-a pus.

Treceau bărbaţi, treceau femei,
Şi uruiau trăsuri pe stradă,
Soldaţi treceau făcând paradă, -
Şi-atunci, deştept, privi la ei
Şi-şi duse pumnii strâns pe tâmple:
"Trei, Doamne, şi toţi trei!

poezie celebră de George Coşbuc din Balade şi idile (1891)
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!