Prinţul Miorlau

Într-o împărăţie cam ploioasă,
trăiau un împărat şi-o împărăteasă
ce-aveau, cum se cuvine, şi un prinţ,
singur la părinţi.
Prinţul era de şase anişori
şi miorlăia din noapte până-n zori.
În loc de "vreau!" spunea "miorlau!"
şi tot "miorlau!" pentru "nu vreau!"

(- N-am înţeles! veţi spune voi.
Ce-i ăsta, prinţ? Sau e pisoi?
Te rugăm să nu-ţi urmezi povestea
până nu ne lămureşti acestea.
- Răbdare, dragii mei copii,
şi singuri vă veţi lămuri.)

Deci, cum spuneam, cu prinţul miorlăit
deloc nu era lesne de trăit.
Când i se aduceau bomboane –
el miorlăia că vrea baloane;
şi-n loc de baloane
voia tromboane,
şi-n loc de tromboane
voia bomboane,
dar nişte bomboane
cu gust de baloane,
şi-n care să sufle
ca-n nişte tromboane.

Astfel de dulciuri – vai! Nu se găseau...
Şi prinţul miorlăia: Miorlau! Miorlau!
Miorlau! – că plouă afară;
Miorlau! – că afară-i soare;
Miorlau! – că-i zi de lucru;
Miorlau! – că-i sărbătoare...
Părinţii nu mai ştiau ce să-i mai facă
- numai să tacă...
Îi aduceau în fiecare zi
o mie o sută una jucării:
căişori de lemn,
puşti de tras la semn,
gume şi creioane,
raţe dolofane
de celuloid,
şi căţei şi mâţe,
şi păpuşi semeţe,
cu ochi ce se-nchid,
şi iar se deschid...

Ah, dar prinţul nostru nu tăcea de fel
El voia ceva ştiut numai de el:
Miorlau! – de ce e luna lună?
Miorlau! – friptura nu e bună!
Miorlau! – vreau să mănânc compot!
Nu vreau compot că nu mai pot!

... Albi şi împăratul, albi şi-mpărăteasa
De atâta miorlăială, se-mbolnăvise casa.
Canarii asurziră, căţeii leşinară,
iar caii se mutară cu totu-n altă ţară.
Bostanii şi verzele
părăsiră grădinile.
Fugiră găinile,
Zburară şi berzele
Şi se făcu – pe câte ştiu –
în jurul prinţului – pustiu.
... Doar mâţele sosiră toate
cu cozile încârligate,
torcând de zor,
la prinţişor.
Sfârr... Sfârr...
Ce pisici!
Cu ochi mici!
Ce motani
năzdrăvani!
Şi-ncepură să-l aţâţe,
miorlăind motani şi mâţe:
"Miau-miorlau!
Hai cu noi!
Nu eşti prinţ
Eşti pisoi –
Nu mai sta! Vino-ncoa!
De-acum, şoareci vei mânca."

Atunci prinţişorul, de frică
să nu se prefacă-n pisică,
uită de miorlăitul lui, fireşte,
şi prinse să vorbească omeneşte
Pisicile-au plecat tiptil, tiptil:
"Acesta nu-i pisoi, ci e copil!"
Şi foarte bosumflate fură ele
că au putut astfel să se înşele...

Dragi copii, povestea-i gata,
Să vă duceţi imediat
şi la mama, şi la tata,
să le spuneţi răspicat:
"Iubiţii mei părinţi, nu vreau
să fiu şi eu un prinţ Miorlau!"

poezie pentru copii de Nina Cassian
Adăugat de Doina Bumbuţ
Votează! | Copiază!