Aş vrea să izbucnesc într-o explozie radicală cu tot ce am în mine, cu toată energia şi cu toate conţinuturile, să curg, să mă descompun şi, într-o expresie nemijlocită, distrugerea mea să fie opera mea, creaţia, inspiraţia mea. Să mă realizez în distrugere, să cresc în cea mai nebună avântare până dincolo de margini, şi moartea mea să fie triumful meu. Aş vrea să mă topesc în lume şi lumea în mine, să naştem în nebunia noastră un vis apocaliptic, straniu ca toate viziunile de sfârşit şi magnific asemenea marilor crepuscule. Din ţesătura visului nostru să crească splendori enigmatice şi umbre cuceritoare, forme ciudate şi adâncimi halucinante. Un joc de lumină şi de întuneric să îmbrace sfârşitul într-un decor fantastic şi o transfigurare cosmică să ridice totul până dincolo de orice rezistenţă, când avântul duce la nimic, iar formele plesnesc într-o exaltare de agonie şi încântare.

Emil Cioran în Pe culmile disperării (1934)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea să izbucnesc într-o explozie radicală cu tot ce am în mine, cu toată energia şi toate conţinuturile, să curg, să mă descompun şi, într-o expresie nemijlocită, distrugerea mea să fie opera mea, creaţia, inspiraţia mea. Să mă realizez în distrugere, să cresc în cea mai nebună avântare până dincolo de margini, şi moartea mea să fie triumful meu. Aş vrea să mă topesc în lume şi lumea în mine, să naştem în nebunia noastră un vis apocaliptic, straniu ca toate viziunile de sfârşit şi magnific asemenea marilor crepuscule. Din ţesătura visului nostru să crească splendori enigmatice şi umbre cuceritoare, forme ciudate şi adâncimi halucinante. Un joc de lumină şi de întuneric să îmbrace sfârşitul într-un decor fantastic şi o transfigurare cosmică să ridice totul până dincolo de orice rezistenţă, când avîntul duce la nimic, iar formele plesnesc într-o exaltare de agonie şi încântare.

Emil Cioran în Pe culmile disperării
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic nu rămâne cum a mai fost

la o trecere prin gara din gânduri
aşteptarea a rămas până târziu la peron
a venit întotdeauna grăbită să nu piardă contactul
lumea nici nu ştie cum să se manifeste
se implică în tot ce produce agitaţie şi mişcare
în fiecare clipă îşi caută posibilităţi de evadare
din marele conglomerat al nepăsării

într-o zi totul se va limpezi
apele se vor despărţi de mizeria de la suprafaţă
şi nimeni nu are milă de umbre
se va umple vasul până dă pe dinafară

lumina în care-ţi place să vâsleşti
va îmbrăţişa cu raze toată casa iubirii
şi-n această înflorire de virtuţi necesare
nici moartea nu găseşte un loc de linişte

când şi-n mine se maturizează visul
am să te chem dincolo de tot ce s-a perimat
să clădim o altă coloană de rezistenţă

chiar dacă locuieşte înlăuntru un altul
şi o să crească cu sângele-n cântec albastru
până la venirea zorilor de aur
soarele se prinde cu dinţii de crestele munţilor
nimic nu rămâne cum a mai fost

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt egoist

ai perfectă dreptate
dar ce pot face
lumea mea începe cu mine
şi se termină asemenea
nu e o pretenţie absurdă
e doar lumea mea
până când voi mai ţine minte ceva
până când uitarea mă va uita
până când moartea mă va despărţi de ea
un jurământ frecvent
la fel de folosit precum eternitatea
în a defini o boală gravă
nu ca o tromboflebită de sinus cavernos
dar la fel de letală
în niciun caz contagioasă
deşi se ia prin sărut
de la o inimă la alta
sau prin atingere de suflete
nu e religie deşi este esenţa dumnezeirii
dar şi a păcatului
un paradox prin care lumea înaintează
în sfârşit o axiomă clară
pe care nimeni nu o poate demonstra
deşi toată lumea începe şi se sfârşeşte odată cu ea

într-un anume fel asemănător firii mele
egocentrice

recunosc că trăiesc totul prin mine
nimic din ce nu mă pătrunde
nu există
nici cerul nici marea nici himalaya
nici măcar podişul gobi
sau gândacii de colorado
(un fel de gangsteri ai cartofului)

toate minunile
toate deşertăciunile
trăiesc atât cât eu le pot trăi
e ca şi cum aş reuşi să înghesui infinitul într-o clipă
deşi nu mai am nevoie de ea

iar lumea aceasta
a mea
începe cu mine
dar fără tine îmi pare goală

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părinţilor noştri – între esenţial şi etern

(poem în proză)

Printr-un joc ciudat al luminii, soarele cucereşte cerul,
simbolizând avântul implacabil al vieţii
care rezultă după marile purificări ale flăcărilor din interiorul lui.
Dar adevărata purificare există în arderile de clipe
ale părinţilor noştri care mor puţin câte puţin
în flăcările din interiorul lor. Unii mor atât de tulburaţi în ei,
obsedaţi de ideea că n-au făcut suficient pentru copii,
murind într-o inconştienţă dulce.
Au învăţat că dintr-o mare suferinţă se ridică
iubirea fără margini pentru vlăstarele lor,
dragoste care îi devorează până la moarte.
Le-a fost dat să se nască pentru a răsări din ei altă viaţă,
deşi sufletele lor sunt adevăratele flăcări ale unui soare invizibil.
Când îi apasă pământul, copiii descoperă neliniştea metafizică
şi un timp se lasă dominaţi
de aceeaşi adâncire între esenţial şi etern.

Iată-mă la căpătâiul unei lumânări ca o singurătate cosmică,
fără a vedea adevărata intensitate a flăcării care uneori
îmi dă senzaţia părăsirii acestei lumi,
şi asta că nu te poţi vedea a fi puternic printre lacrimi;
vezi doar a fi nimic fără părinţi – o deznădejde absolută
care vine din nevăzut ca un vârtej de foc să-ţi ardă lacrimile.

Părinţilor le este dat să rămână în miezul triumfului
chiar dacă nu se mai pot ridica din pământuri:
în faţa suferinţei sunt numai fiinţă până la nefiinţă.
În realitate, ei sunt entuziasmul soarelui
care se ridică şi tot de atâtea ori coboară printr-un joc ciudat
al luminii pentru a favoriza altă viaţă.

Şi tata şi mama, oare nu ard ei în mine
când sunt nimicită de umbre şi lumini străine?
I-am descoperit ca pe o integrare în viaţa mea;
experienţa sacrificiului este o succesiune a momentelor lor
care se stransformă într-o pură trăire condiţionată de binele meu.

Aş vrea să rămân în tinereţea părinţilor
fiindcă aş fugi din mizeria asta în umanitate
şi m-aş opri în luciditatea lor infantilă pentru a regăsi
acurateţea acestei lumi galopante spre apocalips.
Uneori îl simt pe tata cum a învins întunericul
şi urcă într-o exaltare de agonie şi încântare
dincolo de orice rezistenţă cosmică,
spunându-mi într-un limbaj stelar că golul întunecos
de dinaintea lui este cel din urmă pământ al sufletului

poezie de Camelia Oprita din Cuvântul din lumina condeiului - WordPress.com (11 mai 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părinţilor noştri – între esenţial şi etern

(poem în proză)

Printr-un joc ciudat al luminii, soarele cucereşte cerul,
simbolizând avântul implacabil al vieţii
care rezultă după marile purificări ale flăcărilor din interiorul lui.
Dar adevărata purificare există în arderile de clipe
ale părinţilor noştri care mor puţin câte puţin
în flăcările din interiorul lor. Unii mor atât de tulburaţi în ei,
obsedaţi de ideea că n-au făcut suficient pentru copii,
murind într-o inconştienţă dulce.
Au învăţat că dintr-o mare suferinţă se ridică
iubirea fără margini pentru vlăstarele lor,
dragoste care îi devorează până la moarte.
Le-a fost dat să se nască pentru a răsări din ei altă viaţă,
deşi sufletele lor sunt adevăratele flăcări ale unui soare invizibil.
Când îi apasă pământul, copiii descoperă neliniştea metafizică
şi un timp se lasă dominaţi
de aceeaşi adâncire între esenţial şi etern.

Iată-mă la căpătâiul unei lumânări ca o singurătate cosmică,
fără a vedea adevărata intensitate a flăcării care uneori
îmi dă senzaţia părăsirii acestei lumi,
şi asta că nu te poţi vedea a fi puternic printre lacrimi;
vezi doar a fi nimic fără părinţi – o deznădejde absolută
care vine din nevăzut ca un vârtej de foc să-ţi ardă lacrimile.

Părinţilor le este dat să rămână în miezul triumfului
chiar dacă nu se mai pot ridica din pământuri:
în faţa suferinţei sunt numai fiinţă până la nefiinţă.
În realitate, ei sunt entuziasmul soarelui
care se ridică şi tot de atâtea ori coboară printr-un joc ciudat
al luminii pentru a favoriza altă viaţă.

Şi tata şi mama, oare nu ard ei în mine
când sunt nimicită de umbre şi lumini străine?
I-am descoperit ca pe o integrare în viaţa mea;
experienţa sacrificiului este o succesiune a momentelor lor
care se stransformă într-o pură trăire condiţionată de binele meu.

Aş vrea să rămân în tinereţea părinţilor
fiindcă aş fugi din mizeria asta în umanitate
şi m-aş opri în luciditatea lor infantilă pentru a regăsi
acurateţea acestei lumi galopante spre apocalips.
Uneori îl simt pe tata cum a învins întunericul
şi urcă într-o exaltare de agonie şi încântare
dincolo de orice rezistenţă cosmică,
spunându-mi într-un limbaj stelar că golul întunecos
de dinaintea lui este cel din urmă pământ al sufletului

Camelia Opriţa

poezie de Camelia Opriţa din Cuvântul deschide gândul omului - Editura Sfântul Ierarh Nicolae - 2019 (11 mai 2019)
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Problema nu e nici intestinul gros, nici rinichiul, ci viaţa şi moartea. Da, viaţa a fost şi acum uite, se duce, se duce şi eu nu pot să o opresc. Da. De ce să mă amăgesc? Doar este evident pentru toată lumea în afară de mine că mor şi că totul nu e decât o chestiune de săptămâni, de zile, - poate chiar acum. Acu' era lumină, acu' e întuneric. Acu' eram aici, acu' dincolo! Unde?... Eu n-o să mai fiu; atunci ce-o să fie? N-o să mai fie nimic. Şi unde o să fiu când n-o să mai fiu? Oare mor? Nu, nu vreau!

Lev Tolstoi în Moartea lui Ivan Ilici (2010)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu, întuneric...

Întuneric din care m-am născut,
te iubesc mai mult decât iubesc toate focurile
care străjuiesc lumea –
pentru că focul creaza un cerc de lumină în jurul oricui
şi-apoi, dincolo de limitele acestuia,
nimeni nu mai ştie nimic despre tine.

Dar întunericul atrage spre el totul –
forme şi focuri, animale şi... pe mine;

cât de uşor le-adună pe toate! –
forţe şi oameni –

şi este posibil ca o mare prezenţă să se mişte-alături chiar acum.

Eu cred în nopţi.

poezie de Rainer Maria Rilke, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea nu are margini

Moartea nu are margini,
ci creaţia prin care am primit limite
de evoluţie în timp,
cu posibilitatea transmiterii
vieţii mai departe
într-o fructificare deplin.

Lumea se reînnoieşte continuu,
caută-n sine să-şi descopere
izvoarele latente de magmă,
ce ţâşnesc din interior în afară,
dau alte dimensiuni cunoaşterii
în care pătrundem în fiecare zi,
să cucerim partea de univers
şi să urcăm spiral cu spiritul.

Lumina ne călăuzeşte într-un poem
ce intră-n suflet
şi ne mângâie cu fiecare rază
într-o iubire nemărginită
din care ne naştem oameni.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ciclu

Totul a-nceput într-o continuare...
Cum se naşte floarea zâmbind către soare,
Soarele -o usucă într-o scăldătoare
De raze călduţe şi unduitoare.

Nu-i nimic pe lume care nu foieşte,
Chiar şi piatra, timpul o încărunţeşte
Până când în rosturi o cermăluieşte
Şi o suflă vântul până-o prăfuieşte.

Totul este viaţă şi apoi e moarte,
Moartea se transformă într-o vietate.
Într-o perioadă ciclul se roteşte,
Nu mai ştiu din ce totul încolţeşte.

Din nisipuri fine şi din praful mării
Stâncile se-nalţă până-n vârful zării,
Din apa sărată creşte altă floare
Ce-şi ia din pietroaie frunze şi-o culoare.

Totul este moarte într-o disperare,
Totul este viaţă într-o încântare,
Din oase de păsări fluturii iar zboară
Şi prin iarba crudă câte gâze zbiară.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o mare albastră

Lasă-ţi gândul tot să zboare,
Inima sa-ti înconjoare,
Uită chiar si ce te doare
Zboară dincolo de zare!

Dincolo ce tot ce-i omenesc!
Pentru o clipă lasă-mă să te iubesc!
Stinge focul ce mă arde,
Sau aţâţă-l tot mai tare!

Într-o mare albastră,
Tu dulce crăiasă,
Fii a mea mireasă
Într-o lume tot albastră!

Într-o lume fără lume,
Fără mine, fără tine!
Fii tot ce-mi doresc,
Tot ce încă pot să mai iubesc!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ninge într-o vreme

Ninge într-o vreme când n-ar trebui,
Ninge peste mine, peste toate cele,
Ninge peste case, peste morţi şi vii
Şi mai ninge încă-n gândurile mele.

Ciorile de toamnă trec în cârduri grele
Croncănind de foame sau de altceva,
Şi-n decorul sumbru ninge peste ele
Într-o vreme-n care în alţi ani ploua.

Ori că plouă-ntr-una, ori că ninge greu,
Peste toate anii se grăbesc să treacă,
Până ce cu totul voi uita şi eu
Moartea care vine, ciorile ce pleacă.

poezie de Mihail Mataringa (30 mai 2009)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă simt un om fără sens şi nu-mi pare rău că n-am niciun sens. Şi de ce mi-ar părea rău, când de haosul meu nu se poate alege decât haosul? În mine nu există nicio voinţă înspre formă, spre cristalizare, sau un ideal. De ce nu zbor, de ce nu-mi cresc aripi? Nu este în dorinţa mea de zbor o fugă de existenţă? Şi n-aş fugi în acest zbor cu toată existenţa, cu tot ce e fiinţa? Simt în mine atâta fluiditate, încât mă mir cum de nu mă topesc şi nu curg. Aş vrea ca fiinţa mea să se transforme într-un fluviu cu ape tulburi şi năvalnice, care să poarte numele meu şi care să curgă ca o ameninţare apocaliptică. Oare va stinge această apă focul din mine, şi focul din mine va evapora această apă? În mine sunt numai aburi şi scântei, inundaţii de foc şi incendii de apă.

citat celebru din Emil Cioran
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum scotoceai în noapte după mine

nu-i aşa că de fiecare dată când se face noapte
în camera ta
îţi vine să scotoceşti în tine
după vreo amintire cu noi
dezbrăcaţi de piele până la os
şi nu reuşeşti să-ţi licăre în suflet
nimic frumos nicio urmă de lumină
şi cum ţi se răzvrăteşte ochiul căprui a vină
sau cum mă năşteai din nou
de câte ori plecam hai-hui în lume?

se pare că am adunat
tot întunericul lumii în mine
şi acum îmi este teribil şi frig
tâmplele îmi explodează ca o grenadă
ca o sticlă de lampă atinsă de brumă
sau se sfărâmă ca lovite de tunet

mă scurg pe sub uşi până la tine
şi mă lăţesc şi mă fac preş
sub tălpile tale lascive

ca un făcut
dimineaţa respiraţia mi se odihneşte
pe pântecul tău şi de fiecare dată mă înalţ
strălucesc zi lumină
altădată mă pierd
şi mă subţiez între coapsele tale
ca într-o menghină divină
îmi cresc aripi pe la subsuori şi zbor
dincolo de lumesc dincolo de cer
de heruvimi de zâne
tu păşeşti sfioasă în mine, în sânge
ca în biserici
ca într-un sfârşit să alergi să te ruşinezi şi iar să alergi
apoi îţi reazemi uşurată tâmpla de umărul meu
îţi aprinzi o ţigară şi oftezi
gângureşti ca un copil
mie mi se umple sufletul cu fum de ţigară
nu zic nimic dimpotrivă
te strâng în braţe şi mai tare
şi-mi este nemaipomenit de bine

vecinii mă vedeau cum adunam cioburi toată ziua
de ciudă mă reclamau la Dumnezeu să-mi ia bucuria
de a respira aerul ce-ţi înconjoară privirea
şi privilegiul de a mă muta cu bagaje cu tot în trupul tău
să devenim amândoi unul singur
sau să ne ghicim unul altuia gândul

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spirala istorică a României se va înălţa până acolo unde se pune problema raporturilor noastre cu lumea. Până acum am fost reptile; de aici încolo ne vom ridica în faţa lumii, pentru a se şti că nu numai România este în lume, ci şi lumea în România. De nu vom trăi apocaliptic destinul acestei ţări, de nu vom pune febră şi pasiune de sfârşit în începuturile noastre, suntem pierduţi şi nu ne mai rămâne decât să ne recâştigăm umbrele trecutului nostru.

Emil Cioran în Schimbarea la faţă a României
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de mine

adunând două linii paralele
într-o lume pustie, ireală
am ajuns dincolo de ele
în lumina percepţiei nespuse
am pus pe un taler destinul
pe celălalt nu a rămas nimic
rătăcind la limita cunoaşterii am ajuns în neant
acolo am găsit lumea, debusolată de propria inexistenţă
lumina se sfâşia alegoric în tăceri chinuite
pe zidurile murdare ale cetăţii
îngândurat şi trist am plecat printre aşchiile timpului
de doi bani speranţă
mai departe, cât mai departe
dincolo de lume, de toate
acolo, unde nu este nici întristare, nici durere
decât un etern suspin

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de umbre

Meditez până-mi topesc gândurile-n vise
şi se întrupează-n zidul înţelegerii,
lumea îşi şterge faţa după colţurile întâmplării,
se agaţă de frânghiile timpului,
să intre în scrierile uitate în ungherele ascunse
de patima căutătorilor de comori.

Dincolo de umbre de unde te urmăresc
norii curg cu ploi de lumină
pe care le înghit ochii tăi, să se nască
fiinţa de apă în alcătuirea trupului
cu mineralele iubirii de viaţă picurând
în inima ispită cu forme de mugur deschis
turnate în cristal pentru înflorire de-a pururi.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simt în acest moment o necesitate de a striga, de a scoate un urlet care să îngrozească întreaga lume, să facă pe toţi să tremure, să plesnească într-o nebunie de groază. Un trăsnet teribil îl simt virtual în mine şi mă mir cum nu izbucneşte pentru a nimici lumea asta, pe care aş înghiţi-o pentru totdeauna în neantul meu. Mă simt fiinţa cea mai teribilă care a existat vreodată în istorie, mă simt o bestie apocaliptică plină de flăcări şi întunecimi, de elanuri şi de disperări. Sunt o fiară cu un zâmbet grotesc, ce se adună în ea însăşi până la iluzie şi se dilată până la infinit, ce moare şi ce creşte în acelaşi timp, încântată între nimic şi tot, exaltată între speranţa nimicului şi disperarea totului, crescută în parfumuri şi otrăvuri, arsă de iubire şi de ură, nimicită de lumini şi de umbre. Simbolul meu este moartea luminii şi flacăra morţii. În mine se stinge tot ceea ce e sclipire, pentru a renaşte în fulger şi în trăsnet. Şi întunericul însuşi nu arde el în mine?

Emil Cioran în Monopolul suferinţei
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legături vii

De pleci sau vii, acum nu mai contează!
Când intri-n inimă, nu poţi ieşi
Chiar dacă se întâmplă într-o zi
Să simţi că s-a sfârşit şi ea cedează.

Mai e ceva, sau trebuie să fie,
Ce te opreşte-n loc, deşi ai vrea
Să-ţi fie mai uşor, să poţi pleca,
Să nu îţi vezi iubirea-n agonie.

De pleci sau vii, ceva... un suflet, poate,
Te ţine-nbrăţişat în el, cumva,
Şi îţi ocupă gândurile, toate.

Mai bine-ar fi să vii, căci a pleca
Nu rupe legăturile ciudate
De care, chiar de-ai vrea, nu poţi scăpa.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea să mă topesc într-o lacrimă şi-n ea să-şi oprească soarele razele şi să plâng la capătul luminii...

Emil Cioran în Lacrimi şi sfinţi
Adăugat de Adriana Pleşca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de mine

Ce este dincolo de mine?
Un suflet pustiu.
Ce este dincolo de mine?
O flacără ce arde.
Un strigăt de durere.
Ce este dincolo de mine?
O rază de speranţă...
Cântecul unei reînvieri.
Moartea sufletului orbit de-atâta dragoste.
Ce este dincolo de mine?
Iubirea!

poezie de Alexandra Mihai
Adăugat de Alexandra Mihai
Comentează! | Votează! | Copiază!